ECOURI/ O noapte cu Jupuita

Cher, tres cher, de plus en plus cher Adrian (ori Jupân Jupuitu)! Că frumoasei Jupuite* ii datorăm amicițianoastră e banală evidență și deopotrivă mirare. (O mai datorăm, ce-i drept, și ordinatorului!) Ar fi util de urmărit traseul (in timp și spațiu) pe care-l urmează, pe care și-l face o carte ca asta: ce desfătări revarsă (lăsând in umbră chinurile citirii, iar pentru autor, pe cele ale facerii, presupun); ce punți fericite aruncă intre oameni și limbi, ori ce punți rupe, iscând invidii, ură, minimalizări… Nu-i prea departe intâlnirea cu o astfel de carte – altă evidență mirabilă – de un rendez-vous amoros: amour-passion, platonic, mistic, donchișotesc… (vai ce patetic sună!). Aici e nodul, “punctul” (erotic) “de acupunctură” intre artă și viață; aici se situează, poate, și l’enjeu din Jupuita; asta experimenta (intre alții) și un Musil: nu parler comme un livre, ci vivre comme on lit (o utopie, firește, dar cât de necesară!?)… * In sfârșit, in ceea ce mă privește, mi-am propus de multișor să citesc din plin, de plăcere, să trăiesc citirea (așa cum asculta și Eliad al tău poveștile!), fără să mai caut ace, brice și carice… și am făcut excepție doar atunci când o interpretare se impunea parcă de la sine, când nu puteai să nu-ți scoți pălăria, să nu dai binețe unei frumuseți. In schimb, la orice carte despre care am inceput să scriu mi-am notat sute de chestii, parachestii, legături… insă in clipa redactării, a “sintezei”, unele (poate pe nedrept, poate din oboseală ori lipsă de timp) cădeau. Și cu Jupuita, care-i o cutie a Pandorei ori un rebus infinit, am tras la “sintetizator”, după puteri, dar n-am mai apucat să vorbesc de multe lucruri care mi-au fost dragi (poate că ar trebui copiate pasaje, părți intregi și… tăcute: ar fi cel mai frumos omagiu, am spus-o și la Gogol-ul lui Lucian Raicu); ce-i drept, n-am amănunțit nici ceea ce nu m-a prea incântat… * La finele unui e-mail, mi-ai zis că te bucuri că mi-au plăcut capitolele “Alexandru Cel Mare” și “Ruderalele”… Mi-am zis intâi că-i aici puțintică grabă și confuzie, ori o scăpare, ori poate, dimpotrivă, un semn, o pistă de urmat… Cum să pui tu, Adriane, imi tot repetam, “Ruderalele” după sau chiar pe lângă “Alexandru”, estetic vorbind? Poate doar fiindcă ri(t)mează dialectic: una e “Καταβασις”,Josul, coborârea in Infern, cimitir, mister; cealaltă, “Аναβασις”, Susul, deopotrivă sculatul și apusul, clipa de pulbere a gloriei! Ei bine, recitindu-le, imi voi da seama că mă inșelam, căci din toate punctele de vedere pot și chiar trebuie (se cer) alăturate! “Ruderalele” e (aproape) o capodoperă, și – cum tu insuți o recunoști – “blastula și morula”,inima, “Timpanul” Jupuitei, construit (dacă nu mă-nșel) pe patru planuri in consonanță, ca niște voci ale unui cor, când una când cealaltă, acordându-se (aproape) perfect (dar ce-i aia, cu ce se mănâncă in Artă perfecțiunea?). In timp ce “Alexandru Cel Mare” e la rându-i, certamente, o minunată poveste (fabulă fără morală), ca o piesă de teatru, cu al său dialog dureros-tandru-parodic – asupra misterului feminității, al femeii Asia și al Timpului-Femeie – dintre Yostephannos (alias “Io, Ștefan”) și Alexandru, plus dublul plan cu Ștefan și a lui (femeie) Vera; căutându-se, in ambele tabere, cuvântul (sinonim cu “ușa verde a aventurii”) care să deschidă cifrul feminității Verei-Asiei, ori Asiei-Verei: o feminitate in sensul deplin, prezentă deopotrivă in femeie și in bărbat! In acest scop va atinge Ștefan, pe trupul Verei, “vreun butonașchinezesc,Răscrucea Yang, Punctele de Asentiment, Poarta Vâlcelei sauAsaltul Suprem“, “caligrafiind”,cu “simpatică cerneală”, o “babilonie fructiferă”:”corazo, palta, chirimoya, maracudja, makandia, abd’el ani“(amintind de Eliad, un virtual Ștefan, copilul-cuvânt, cu al său rabelaisian pomelnic de fructe reale/născocite:”dormoloya“, “moțoghinde“, “psiki-psiki“, “gnupișori“, “zbârze“) ; “dând nume atâtor ținuturi nenumite”: “botezătorul, deciCuceritorul, deci și posesorul” ontologizator ;ori (asemeni lui Yostephannos) căutând cuvântul prin care “vom preschimba deruta in triumf”! Și, tot aici: “Degeaba caută degetele lui tainicele puncte de asentiment. Degeaba apasă pe butoanele inerte. Nu se mai aprinde nimic sub pielea ei.” Iar in celălalt cort: “Dar, Sire,Le Fruit de la Passion unde e? Nu știu… nu e nici urmă de el… s-o fi stricat… sau l-oi fi pierdut prin așternut… nu știu…” Nu altceva va căuta Ștefan prin fișierele lui Mitrofan (prin “Arcanele Minore”, firește): cuvântul “incuietoare”-“descuietoare”. Babilonie-deliciu, iscată din “Numele Tuberculului”, precedentul capitol, ba chiar de mai-nainte, din “Sub Ochiul lui Xipé”; incepând de fapt in “Ma(s)ca(ra)”, după ce Ștefan, intrat in apartamentul Verei, incepe să caute “numele tuberculului” prin colorate nume, pe trupul Verei pictate, ritmic: pe măsură ce se descojea (tuberculul, de către Vera) Ștefan il tot numea și cu pen(ița) infigea in trupul Verei denumirea: “malpighia“, “yang tao“… și iar “abd’el -ani“… * Dar poate că nu-i numai asta (și asta e deja enorm!) capitolul cu “Alexandru”; hai, totuși, să-l mai citesc o dată, să n-am remușcări că mi-a scăpat ceva… (Am deja remușcări, căci in Jupuita nu există de fapt capitole separate, totul e legat – logos vine de la legein -, totul se vede interconectat). O fi poate aici (intre “Ruderale” și “Alexandru”) un nod dialectic mai subtil, mai adânc – de pildă, cel dintre Ecoul Timpanului-Cimitir deversând voci(ferări)le infinitelor generații de vii-morți și misterul Feminității, motorul insuși al ciclurilor! Ne-ar prinde bine să ne aducem aminte de ce spunea I. P. Culianu, in Introducerea la Dictionnaire des religions: “Je sais ce que ma vie est (elle est un fractal dans l’espace Hilbert) mais il m’est impossible de la décrire dans toute sa complexité, à moins que je ne la reproduise telle qu’elle est.” Nu altceva e și Jupuita (de fapt, fiece capitol al Jupuitei): un fractal in infinit! * Ce capcană-i cartea asta – cum bine și previi cititorul, Adriane -, intri in ea și nu mai ieși, zău că-i o “gaură neagră”…Sirenă jupuindu-mă de viu! E și ceva demonic pe aici, évidemment… …dar ești nevoit să-i spui: “DA DA DA”… Fără-ndoială că n-am terminat incă (bine-mi pare… vai, vai, vai!) de descoperit aromele acestui “Fruit de la Passion“! (Stelele de pe pereții cortului lui Alexandru sunt aceleași stele de pe perdeaua din camera Verei…) * In timp ce re-citesc (pe “Alexandru”), simultan mai storc niște arome (is un croito… pardon! cititor viteaz!) din “Ma(s)ca(ra)”: iată-l pe Vali (de fapt, el e mai pretutindeni), voyeur-ul, voyant-ul, macaragiul și supra-labagiul, “Mântuitorul”,o pitoresc-locală copie a Ochiului Divin – la o adică, un biet securist, ușor manipulabil la rândul-i! Dublură-măscărici a Ochiului (era să zic Clovnului) Divin… atâta doar că, pe când ultimul e cocoțat și pândește din “chilia” cerurilor, celălalt o face doar de la câțiva zeci de metri, din “chilia” macaralei… Câinesc de bine descris, Vali, cu ochi galbeni și dantură canină (cum va și fi imortalizat in portretul Verei!). Un “informator”,firește, dar spionează nu doar sectele, ci și (pe cont propriu) pe cea de care e câinește amorezat – adică pe Vera! (Vali ăsta ar fi trebuit să figureze, la loc de cinste, pe prima pagină a primului meu comentariu la Jupuita: dovadă ce vajnic cititor is!) * E deja ora unu noaptea – și, intre două ronduri de veilleur de nuit, prea puțin rembrandt-iene (“Nu cumva ne invârtim in cerc?”), mă gândesc tot la dânsa/dânsul. Apoi, când am o clipă, iar vâr botul in fruct (ca ursul la mure)! Iar acum e rândul lui Gil să iasă la rampă: Gil cel din “Un personajsecundar”,saltimbancul, spiridușul, un Caron à l’envers, cel care-i va scoate pe Ștefan și pe Vera la liman din cimitirul Malinovski (ori din capitolul “Ruderale”…); Gil, cel care-a băut trei beri și a hrănit un câine, turnându-i, “cu un gest sacerdotal”, tot conținutul ultimei halbe drept in cap… Tot Gil, ca o Pythia, rostind (printre bazaconii) și câteva sentințe bine țintite: “Căci trecutul e infernul, nu credeți?” – nudegeaba “Ștefan tresăriiar”… Și: “Apoi, cu un licăr negru in ochi s…t: Anna M. Nesis.”… * Apropo de Jupuita (in ipostaza-i, privilegiată, de schelet): ea ne indică (metaforic) două posibile direcții: una etică și psihologică – de skeleton in the cupboard, adică păcatele, lașitățile, dar deopotrivă secretele naturii bisexuale a lui Ștefan; și una metafizică – dialogul, taifasul, badinajul, comuniunea dintre un viu și un schelet, viziune (intre altele) hamletiană ori taoistă. Ne vom opri aici doar la Chuang-Ți: “Lie-tseu au cours d’un voyage prenait son repas au bord du chemin lorsque soudain il aper’ut un vieux crâne au milieu de touffes d’herbe. Il arracha les herbes, pointa l’index vers le crâne et lui dit : “Seuls, toi et moi nous savons que tu n’es ni mort ni vivant. Es-tu vraiment malheureux? Suis-je vraiment heureux?” E de parcă Chuang-Ți ar fi trezit fantoma lui Heraclit, care iată că vine și-mi dictează: “Immortels mortels, mortels immortels / Ceux-là vivants la mort de ceux-ci / Ceux-ci mourant la vie de ceux-là.” “Are dreptate Vera” să afirme că pe aici, prin cimitir, dar și prin carte (adaug), “potecile tot incurcate rămân, dialogurile și timpurile tot amestecate”… * Ca să ințeleg, Adriane, că (la antipodul arachnofobului Cărtărescu…) iubești păienjenii, nu era nevoie de nici un e-mail: e de-ajuns să recitesc p. 183, un poem inchinat lor și impăratului lor, Poldi, “le maitre horloger“… * Tocmai am recitit crud-savurosul pasaj cu cozile la haleală, poate cea mai prosperă “instituție” de sub Ceau: “Aici, la Saturn, se leagă prietenii, se desleagă mariaje, se făuresc caractere, se țin oamenii la curent. La curent cu ultimele svonuri. Avem aici toate instituțiile moderne: AGENȚIE DE PARIURI (eu pariai 10 lei că bagă pulpe, vecinu 20 că tacâmuri), BURSĂ (un loc bun, pe la poziția 60, e cotat acum la 50 de lei), CAZINO (șeptic, pocăr, brigi), s…t.” Și incă: “Aici in piața Bobâlna venim noapte de noapte, facem focuri de tabără, bunicii fac guverne, tinerii fac amor, copiii fac pipi, băgătorii de seamă fac ture, ciripicii fac bancuri politice, ne facem că plouă, Anania face liste, focul face scântei… e poetic, uităm de frig.”.. * O ultimă insistență asupra capitalei cestiuni a ambiguității, de fapt a ambivalenței numelor/sexelor: “Jupuita”-“Jupân Jupuitu”,”Olivera”-“Oliver” – unde ghicim, dincolo de parodie, dualitatea, complementaritatea naturii umane. Suntem fiecare Yin/Yang, bărbat/femeie, un amestec assez flou din amândouă, in grade diferite… deci putem vorbi aici de o latentă bisexualitate, de visul unui Același platonician și deopotrivă de un vis androgin! * De o carte ca a ta, Adriane (ori mai degrabă tu al ei, nu se știe care pe care, vorba lui Vali despre Vera și Ștefan), mi se pare cam greu de crezut să te fi desprins, să-ți fi lepădat cu totul pielea Jupuitei – de-i fi rămas legat numai și numai prin obsesia frustrării că e (cum spui tu): “s…t o carte răsfățată și totuși doar pe jumătate ințeleasă de critică. Puncte vitale de pe carapacea ei nu au fost incă penetrate.” Și dac-ar rămâne Jupuita grea de chei (pe care le-ai pus tu acolo sau la care nici nu te-ai gândit), care-ar fi baiul? De ce să vrei să fie musai epuizate interpretările, subtilitățile, legăturile? Mulți oameni (nu doar criticii literari!) au citit-o și o vor mai citi (dacă nu toată, măcar părți, capitole, scene), și asta cu o plăcere “eliad”-iană, fără a-i mai da neapărat semnificații, fără prea multe focuri de artificii ale inteligenței! Fără să pozez in “ințeleptul” (tocmai eu, care ies din al doilea delir interpretativ la Jupuita, sau poate tocmai de aceea…), cred că n-ar fi rău să ne deschidem urechea bine, ca să ghicim ce vrea să spună, apropo de asta, același Chuang-Ți: “En résumé, l’exc’s d’intelligence met du désordre dans le rayonnement de la lune et du soleil, effrite les montagnes, dess’che les fleuves et perturbe la succession des quatre saisons. Ces maux vont déranger même les vers craintifs et les insectes minuscules dans leurs habitudes propres. » * Așa că ce-ți doresc eu ție, dragă Adriane ? O relativă liniștire și detașare de vulcanul Jupuita! In schimb, ei, Jupuitei, nu trebuie să-i dorim nimic, căci – acum, la a treia ediție, mai mult ca oricând – iși va seduce mereu cititorii; iar pe anumiți (de ea aleși) critici ii va pune la voluptuoasele cazne a nenumărate presupusuri (iată, și eu am recidivat!)… E deja dimineață, “incepe o nouă zi”, afară și in carte. Dar pentru mine incepe noaptea! Vale! *) Adrian Oțoiu, Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita, ediția a iiI-a, cu o prefață de Paul Cernat, Iași, editura Polirom, 2010

Paris, martie 2010