ECOURI / Război cu "bătrânii" nu se face

Cunoscut a rămas Kessler nu doar pentru atitudinea sa iconoclastă (se războiește de la douăzeci și ceva de ani, de când a inceput să scrie despre arta contemporană, cu mai toți “dinozaurii” establishment-ului autohton, in incercarea de a delegitima un intreg eșafodaj de autoiluzionări tradiționalist-ortodoxiste și de inrădăcinări depășite estetic), ci mai ales (din punctul meu de vedere) pentru că arată, cu fiecare poziție pe care o ia, că este un intelectual emancipat, armat teoretic, la curent cu cele mai importante lucruri intâmplate in arta ultimelor decenii, la noi și aiurea (capitol la care in spațiul românesc nu se stă prea bine nici in arte, nici in literatură, nici măcar in tehnologie) și, mai ales, un publicist inzestrat cu calități excepționale – e bătăios, virulent, are verb demn de un pamfletar, pe care insă și-l pune in surdină de cele mai multe ori (sau doar ii construiește contrafortul) prin argumentații inteligente și bine conduse care provoacă aproape de fiecare dată, din partea celor desființați, reacții spectaculoase (aici nu-i nici o surpriză, cultura urii reprezentând in România cam singurul lucru de care putem fi siguri). Atenția asupra ultimei isprăvi kessleriene mi-a atras-o o scrisoare de protest pe care am primit-o pe mail. Incriminând articolul din “22” de vulgaritate și atitudine injurioasă, semnatarii protestului sar de fapt in apărarea lui Vladimir Zamfirescu (n. 1936), unul dintre seniorii incontestabili (a se citi: dincolo de orice contestare posibilă) ai picturii românești. Ei bine, certărețul Kessler nu se dezminte și reușește, comentând cea mai recentă expoziție a lui Zamfirescu, să reducă (din câte ințeleg eu, ca diletant in domeniu) arta acestuia la o grămăjoară de clișee și de tehnici și idei preluate cu afectare și conformism conform unei viziuni depășite asupra artei. Afirmația sa că “Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă și fraudulentă estetic, ridică și compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putință ceva vechi?” ar merita o discuție serioasă și dincolo de orice segregări și violențe retorice, numai să ai cu cine… Firește, elevii și urmașii lui V.Z. au sărit ca arși (nu că ar fi primii care se revoltă impotriva nonconformismului și a verdictelor nemiloase ale criticului – au fost de pomină polemicile sale din anii ’90 cu Sorin Dumitrescu, Horia Bernea sau Andrei Pleșu) cerând nici mai mult, nici mai puțin decât “solidarizarea” (o mișcare caraghioasă și inutilă, care nu face decât să sporească ecourile textului kesslerian, ajuns, iată, până și la mine) impotriva “devierilor” lui E.K. Care, intre paranteze fie spus, este, “printre altele”, un reputat filosof și istoric de artă, nu vreun jurnalist cu pretenții de critic, ce ar pune și el umărul la legitimarea tinerilor artiști nuli, abjecți, “pornografi”, in defavoarea valorilor confirmate ale Rrromâniei antedecembriste. Căci, din câte ințeleg eu, Kessler nu duce un război impotriva “bătrânilor” in corpore, ci doar contra acelora (unii dintre ei sunt incă foarte tineri, dar osificați in formule perdante din start) care nu reușesc să se desprindă de avatarurile artei prăfuite, conformiste și snoabe care se află incă, in peisajul românesc contemporan, pe o poziție de forță, “centralistă”, refuzând inovația și refugiindu-se in simbolic și evazionist.

Am avut o surpriză extraordinară acum câteva luni când mi-a picat in mână Cel ce se pedepsește singur. Ștefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta și România in anii ’80-’90 (2009), una dintre cele mai uimitoare mărturii in favoarea unei arte curajoase, subtile și implicate social (mă feresc să spun disidentă) in România comunistă și postdecembristă, carte-album cuprinzând lucrările a trei excelenți artiști care s-au manifestat cu discreție in ultimele decenii ale secolului XX. Am aflat astfel, datorită lui Erwin Kessler (curatorul expoziției de la Palatul Mogoșoaia și editorul acestei cărți) despre câteva lucruri care ar merita mult mai bine știute și despre doi artiști străluciți: Ștefan Bertalan (n. 1930) și Ion Grigorescu (n. 1945) – despre arta pictorului Florin Mitroi (1938-2002) vorbindu-se ceva mai mult in ultimii ani –, pe care vi-i recomand, la rândul meu, cu entuziasm.