EDITORIAL/ Afurisitele de carti!

Am un obicei prost. Un narav de tata culturala. De fiecare data când intru in casa unui om pe care nu-l cunosc, inainte sa ma uit dupa decoratiuni interioare, scaune sau alte mobile, caut sa descopar locul unde se afla cartile, asa cum altii, altele, se uita dupa dressing, dupa termopane, dupa sacosele Vuitton uitate in cuierul de la intrare. Nu spun ca atitudinea mea e mai buna decât a lor. Doar constat o pornire incontrolabila, pe care ma straduiesc, acum, sa o explic. Inlauntrul meu, cred ca aceasta “snobnubilare”, aceasta nevoie ciudata sunt nascute dintr-o anume fragilitate, din speranta omului destul de asocial care sunt de a-si afla un sprijin, un punct de confort, o enclava de empatie intr-un spatiu strain. E un pact unilateral, facut cu sufletul iar nu cu mintea, pe care cartile, mute, oriunde s-ar afla ele, nu au cum sa-l tradeze. E apoi, certitudinea (limpede prezumptioasa, anapoda, daca stam sa ne gândim asezat, câta vreme pâna si in locuinta lui Rimaru au fost descoperite, la capatâiul patului, “Memoriile unui opioman englez” ale lui Thomas de Quincey, ca sa nu mai pomenesc alte exemple ilustre de criminali sau tirani posesori de carti) ca un om care are carti in casa e, teoretic cel putin, un om care citeste si ca un om care citeste nu are cum sa fie rau sau ostil. si apoi, nuantele: sa nu uitam, exista carti si carti. O biblioteca de SAS-uri e altceva decât o biblioteca de Pleiades, dupa cum o biblioteca de carti uzate, obosite spune altceva despre posesorul ei decât una alcatuita din volume lucioase care n-au fost nicicând deschise, daramite citite. Imi amintesc, in legatura cu aceasta ultima observatie, o experienta de pe la inceputul anilor 90. Un sofer de autocar dintr-o localitate rurala (al carei primar a si devenit ulterior) a descins, printr-un ciudat concurs de imprejurari, in Bucuresti, la mine acasa. Usor invidios, usor stânjenit de numarul cartilor de pe pereti, m-a intrebat daca nu ii pot oferi câteva volume, de care nu mai am nevoie. In fata perplexitatii mele, s-a simtit dator cu o explicatie: “Domne, nu ca sa le citesc, doar sa le pun in biblioteca, mai am câteva, de la RAO, si dau bine”. Desigur, intre timp, replica onestului sofer, ca si obiceiul lui de a considera cartea un element de design interior au devenit folclor si obicei national. (A propos, cred ca IKEA ar trebui sa dezvolte un concept de biblioteca butaforica, cu rafturi intesate cu cotoare, cu carti fara pagini). Faptul, insa, ca omul vedea cartea ca pe un blazon de noblete, mi l-a facut atunci iremediabil simpatic, in ciuda faptului ca in toate visele mele frumoase staruiau, cum staruie si acum, in efigie, frazele de o simplitate deconcertanta ale lui Borges: “Dintre numeroasele instrumente ale omului, cel mai uimitor este, fara indoiala, cartea. Celelalte sunt niste extensii ale trupului sau. Microscopul, telescopul sunt extensii ale vederii; telefonul este o extensie a vocii; avem, mai apoi, caruta si spada, extensii ale bratului sau. Cartea, insa, e altceva; cartea este o extensie a memoriei si a imaginatiei”. Daca acesta era leitmotivul viselor frumoase, cele rele, invariabil, aveau desenate in filigran aceste versuri: “N-avusese halucinatii cu carti/ nu isi inchipuise cum vor arata oamenii- carti./ Pentru el cartile erau pâinea si sarea, cuibul rândunicii/ aerul din osul de pasare, gravitatia umbrei, regatul sperantei,/ bucuria de a trai, de a trece cu soimul pe umar/ printre hotarele miscatoare ale nepasarii sau urii./ Dar dupa cutremur, rupt pe dinauntru, cutreierat si haituit de spaime,/ savantul si-a vândut cartile:/ De imitatio Christi, Utopia lui Morus/ pe Duns Scott si nominalistii arabi,/ eseurile lui Montaigne, Divanul lui Cantemir si multe altele./ Intr-o noapte insa, bântuit de muzica unei idei, intinse mâna in raft dupa o carte./ Atunci golul/ s-a prabusit peste el ca un zid urias/ izbit de moarte.” Versuri cu atât mai dureroase cu cât consemnau un eveniment real, pe care il cunosteam. Savantul era Ion Biberi, care, dupa cutremurul din 77, asediat de nevoi, s-a vazut silit sa-si vânda, la bucata, biblioteca. Cartea ca extensie a mintii, disparitia cartii ca apocalipsa.

Continui, de atunci, sa consider, la mijlocul drumului intre feerie si cosmar, ca, in realitatea noastra de zi cu zi, una dintre cele mai importante dimensiuni ale normalitatii este data de existenta cartilor si de persistenta trupului lor de hârtie. Ca editurile trebuie sa supravietuiasca incapatânat (si sa fie ajutate in acest sens, cu toate eforturile unui ministru al culturii jucator), ca târgurile de carte sunt unele dintre cele mai stenice semnale ale nevoii noastre contemporane de a respira si de a ne bucura impreuna si ca dorinta de cotoare a soferului pomenit poate fi trecuta, cu ingaduinta, pe rabojul pacatelor noastre veniale.