Versiunea completă
Ziarul de Duminică

EDITORIAL / Bucuresti – 550

Intr-un document datat 20 septembrie 1459 si semnat de domnitorul Vlad Tepes, in care se intaresc drepturile unui boier asupra unor mosii, este mentionat pentru prima oara numele orasului Bucuresti, aflat pe drumul care ducea de la Giurgiu la capitala Targsor.

Stelian Turlea · 16 septembrie 2009 · 3 min de citit

Intr-un document datat 20 septembrie 1459 si semnat de domnitorul Vlad Tepes, in care se intaresc drepturile unui boier asupra unor mosii, este mentionat pentru prima oara numele orasului Bucuresti, aflat pe drumul care ducea de la Giurgiu la capitala Targsor. Mircea Ciobanul construise deja in mica cetate o Biserica Domneasca, pastrata si astazi in forma sa initiala. Doar sase ani mai tarziu, la 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos isi stabileste aici resedinta domneasca. In 1659, Bucurestiul devine capitala a Tarii Romanesti, sub domnia lui Gheorghe Ghica. De atunci, orasul nu inceteaza sa se dezvolte. Si probabil cam tot de atunci nu inceteaza sa intrige. Bucurestii au sporit in etape, in fiecare dintre acestea adaugandu-li-se locuitori veniti de oriunde, cu obiceiuri amestecate, la care au renuntat anevoie si care pana la urma s-au topit intr-o magma ce pare sa nu se remarce prin nimic. Chiar si sporirea orasului s-a facut haotic, uneori cutremurele de pamant si incendiile uriase distrugand ce se ingramadise aproape fara noima. A fost nevoie de un rege care sa impuna o lege a constructiilor publice si de vreo doi, trei primari care sa traseze fara mila coordonatele modernizarii pentru ca urbea sa capete o infatisare de oras european si sa-si construiasca edificii cu care se mandreste si astazi. De cele mai multe ori insa, primarii au fost mediocri, consilierii – pusi pe capatuiala, arhitectii-sefi – corupti sau lipsiti de viziune, in general edili care se inghesuiau sa smulga o halca din oras pentru ei insisi, uitand de binele comun. Nici astazi lucrurile nu stau altfel. N-a existat un spirit comunitar intr-un oras pe care cei mai aprigi critici il socoteau de stransura. Bucurestii au fost, sunt un oras pe care, in majoritate, locuitorii au uitat sa-l iubeasca, ba chiar nu prididesc sa-l injure, pentru ca, cei mai multi, n-au constiinta ca ii apartin, n-au constiinta ca sunt bucuresteni. Motive de nemultumire ar fi suficiente: servicii publice daca nu execrabile, cu certitudine proaste, artere desfundate, scumpete, mizerie si praf, lipsa de perspective. Dar toate aceste motive pot fi regasite si prin alte parti. Orasul pare neatragator si pentru ca acesti locuitori, nou-veniti sau urmasi ai unor nou-veniti care n-au apucat sa prinda radacini, n-au nici o nostalgie, pentru ca n-au contribuit cu nimic vreodata la schimbarea chipului pe care-l critica asiduu. Orasul a fost si este mutilat de toti aceia care nu-si vad decat interesul. Dar Bucurestii sunt un oras doar aparent neatragator. Dincolo de calcanele roase de vremuri, cine vrea poate sa descopere o istorie fabuloasa si oameni admirabili care au construit urbea si tara. In spatele unor cladiri fermecatoare pe care hamesitii de castig peste noapte vor sa le darame si sa-si construiasca zgarie-nori, poate afla despre destine exemplare si despre oameni calcati in picioare de o istorie vrajmasa, incapatanati sa faca mai mult pentru altii decat pentru ei insisi. Dincolo de ciondanenile politice care i-au umbrit permanent istoria s-a aflat zambetul ironic al celui ce stia ca va dainui indiferent de interesele de moment. Si care isi iubeste orasul, cu patima, dar fara emfaza, desi nu mai stie de ce, si care evita sa ia parte la comemorarile de fatada la care se inghesuie veneticii asteptand pomeni. Stie ca au mai fost vremuri nu mai putin lipsite de perspectiva, prin care si el, si orasul au razbatut. Despre o asemenea speranta cred ca trebuie vorbit acum, la 550 de ani de la semnatura lui Tepes pe hrisovul pastrat in arhive.

STELIAN TURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) si filosofie (1976), la Bucuresti, a fost aproape trei decenii redactor de politica externa la revista “Lumea”, a condus, dupa 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, dupa care a lucrat in televiziune, ca sef al departamentului de stiri al Antenei 1. Din 1996 lucreaza la PRO TV, din 2000 este si editor senior al Ziarului de Duminica. Este autorul a zece carti de publicistica, zece romane, opt carti pentru copii si doua traduceri. A ingrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii (2003), Premiul Asociatiei Editorilor din Romania (AER) pentru literatura pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatura pentru copii in 2000 si Premiul AER pentru roman in 2003.

Citește și