EDITORIAL /Camus, ca un far

Întâmplarea face să fi scotocit în sertare în care n-am mai umblat de decenii și să dau peste un carnet de însemnări, cum aveam cam toți în tinerețile mele, acum o jumătate de veac, când nu existau facilitățile-minune de azi, internetul și webul, iar însemnările se păstrau cu sfințenie, nu știai dacă mai apuci vreodată în viață să deschizi o carte rară.

Mare parte dintre paginile carnetului sunt pline de extrase din felurite texte de Albert Camus, fraze care mă impresionaseră pentru un motiv sau altul și pe care le socotisem demne de a fi memorate, dacă nu cumva chiar îndemnuri de viață.

Aparțin unei generații care a avut ce învăța de la Camus, ni se părea nu numai foarte modern și pe gustul nostru, ci și foarte uman, un scriitor care a intrat într-un și a ieșit succesiv dintr-un con de umbră, ajungând azi un clasic în cel mai bun înțeles al cuvântului. Dar pe vremea însemnărilor din carnet lucrurile erau în mișcare, chiar dacă Albert Camus abia murise într-un stupid accident de mașină.

Pasiunea pentru Camus ne-a indus-o, mie și colegilor mei, Doamna Irina Mavrodin, pe atunci, la jumătatea anilor 60, încă asistent universitar. Cam pe vremea aceea s-a tradus Ciuma, iar celelalte scrieri le consultam cu înfrigurare după ce profesori care credeau în noi ne înlesniseră permise pentru fondul secret al bibliotecii, singurul loc în care putem citi toate cărțile, necenzurate.

Flacăra s-a întins repede, aproape că ne-a ars. Una dintre primele mele lucrări de cerc științific – da, existau asemenea preocupări, încurajate! – l-a avut ca subiect pe Camus. Colegul și prietenul Virgil Tănase a fost dat afară din facultate, în 1966, între altele pentru că scrisese într-o lucrare pentru același cerc științific, cu entuziasm juvenil: “Să îngenunchem, vorbește Camus!”. Alți șase inși, printre care mă număram, era să-i călcăm pe urme pentru că nu fusesem în mod deschis de acord cu măsura, am scăpat fiindcă probabil autoritățile consideraseră că ar fi fost prea mult să zboare pentru o frază chiar șapte oameni…

Cu Camus – de la moartea căruia se adună în 2010 cincizeci de ani – am descoperit existențialismul, care m-a fascinat multă vreme. De la Camus, care scrisese roman, nuvelă, teatru și eseu, înțelesesem că un scriitor se poate exprima în orice gen deopotrivă de convingător și hotăram să-i călcăm pe urme. De la Camus înțelesesem că orice text poate fi citit pe mai multe niveluri. În sfârșit, de la el înțelesesem că un scriitor poate fi și angajat, poate susține și o teză – fapt care, în presiunile acelor ani, ni se părea o oroare -, dar să rămână scriitor autentic.

În mod cert, însemnările acelor ani nu numai că m-au marcat, dar mi-au și format o parte din ceea ce aș putea numi “conștiința scriitoricească”. Preiau o parte dintre ele, cu convingerea că au și azi un efect similar:

“Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. Și el socotește că totul e bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuiește o lume. Lupta însăși contra înălțimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

“Extrag din absurd trei elemente: revolta, libertatea și pasiunea mea. Printr-un joc de conștiință, din invitația la moarte fac regula de căpătâi a vieții – refuz suicidul.”

“A începe să gândești înseamnă a începe să fii ros pe dinăuntru.”

“Adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute.”

“Libertatea este dreptul de a nu minți.”

“Dacă vrei să devii filozof, scrie romane.”

“Primul lucru pe care trebuie să-l învețe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alții. La început reușește din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea. Există și o parte de noroc la rădăcina geniului.”

“Consider că întrebarea care cere cel mai grabnic răspuns este aceea de a ști dacă viața are sau nu un sens.”

“În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte.”

“Există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.”

“Nu vei fi niciodată fericit dacă vei continua să cauți ce este fericirea. Nu vei trăi niciodată dacă vei căuta sensul vieții.”

“Arta și revolta nu vor muri decât cu ultimul om.”

“Trebuie să trăim și să creăm. Să trăim până la lacrimi.”

“Nu aștepta judecata cea de pe urmă. Ea se poate face zilnic.”

“Succesul nu este greu de obținut. Greutatea este să-l meriți.”

“La orice colț de stradă, sentimentul absurdului te poate lovi în orice moment.”

“O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea nu-i iubire. Dar în acest caz, neputința de a iubi este privilegiul inimilor nobile.”

“Trebuie să pledăm pentru această lume, dacă vrem să trăim în ea.”

STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista “Lumea”, a condus, după 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.