EDITORIAL / Dincolo

Intr-un miez de noapte gros ca pacura, in care prin geamul larg deschis ma asteptam ca dintr-o clipa in alta sa patrunda corbul lui Edgar Allan Poe, am simtit ca locul fiintei mele tot mai lipsite de aparare in fata noptii si a mortii il ia o alta, mult mai rarefiata si mai usoara, pentru care camera nu mai era o temnita, fiindca ar fi putut-o usor parasi, dupa cum nici ceasul tarziu si opac n-o putea impiedica sa vada inainte si inapoi cu anii, cu zecile de ani. Era, desigur, tot fiinta mea, dar o alta, diferita de cea pe care o trezeam dimineata, o-mbracam, o duceam la serviciu, o speteam cu lucrul, o hraneam la amiaza, o taram acasa seara si o abandonam vlaguita in pat, fara sa-i fi permis macar o singura data de-a lungul zilei sa se uite in sus, unde am auzit ca privesc cei desprinsi de grijile lumesti, pelerinii, iluminatii. In acel ceas de noapte adanca, fiinta cea usoara a scris cu mana fiintei celei grele urmatoarea poveste/parabola/poem, botezata “Dincolo”. O istorie spusa altfel, dar inca istorie. “Sunt aproape douazeci de ani de cand dincolo a disparut. Cu doar putin inainte si inca-n timpul vietii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevarat, singurul pentru care merita sa traiesti. Dincolo ne tinea loc de mancare si de bautura, de caldura si de adapost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinauntrul nostru cu putere si facea posibila ziua care urma sa vina, desi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de maine. Viena, Budapesta, Belgrad… toate veneau de dincolo si dincolo se intamplau toate. Cand nimic nu mai parea posibil, dincolo era singurul posibil, desi nu-l intalniseram vreodata. Iubirea locuia dincolo. Norocul locuia dincolo. Speranta locuia dincolo. Dumnezeu locuia dincolo. Apoi s-a facut brusc dincolo si am aflat astfel ca nu la acel dincolo visaseram cand am ajuns dincolo. Zece ani mai tarziu, cand despre dincolo nici nu se mai vorbea, am inteles ca de fapt cu cat ajungeam mai dincolo, cu atata dincolo se-ndeparta, nu mai locuia nici la Viena, nici la Budapesta sau Belgrad, nici macar la Londra, Rotterdam sau Paris. Acum stiu ca, daca il vom mai dori din rasputeri, va trebui sa mergem dincolo de dincolo, atat de dincolo, incat acolo sa nu mai ramana nici urma de dincoace.

Vom putea ajunge cu trenul? Nicidecum. Cu vaporul? Nu, oricate mari am strabate. Cu avionul? Nici macar dac-am calatori o mie de ani fara escala. In mod sigur insa dincolo se afla pe undeva pe-aproape, foarte pe-aproape. Dar nu pe directia noastra de mers.”