EDITORIAL / Literatura ca afacere de stat

In ultima vreme, Nicolas Sarkozy a ajuns sa fie privit de o mare parte a cetatenilor pe care-i pastoreste ca un soi de capcaun cultural; a devenit, in ochii multora, un Gaston Lagaffe care-si manifesta umorile netam-nesam, asa cum il taie capul (indiferent daca stapaneste sau nu problema pe care o ia in discutie), urmand firul inspiratiilor de moment, convins ca tonul si croiala discursului de tip “ce e-n gusa si-n capusa” vor cuceri definitiv si otova inima si ratiunea electoratului francez prezent si viitor.

Pe vremea cand inca era ministru de interne (februarie 2006), a declarat, cu o franchete hahaitoare: “Intr-una dintre zilele trecute, ma amuzam – fiecare se amuza cum poate – privind programul concursului de admitere pentru functionari publici. Un sadic – sau un imbecil, hotarati dumneavoastra! – stabilise ca una dintre intrebarile adresate candidatilor sa se refere la romanul <<La Princesse de Cl’ves>>. Nu stiu daca vi s-a intamplat adesea s-o intrebati pe femeia de la ghiseu ce parere are despre <<La Princesse de Cl’ves>>…” In februarie 2008, presedinte deja, Sarkozy a insistat, cu aerul loazei care-si bate joc de profesor in fata celorlalte loaze: „Bun, <<La Princesse de Cl’ves>>… N-am nimic impotriva romanului, chestia e ca am suferit o groaza din cauza lui…” Ceea ce mi se pare demn de semnalat nu este atat derapajul sarkozyan, cat faptul ca cele doua fragmente din gandirea prezidentiala au infierbantat pana la explozie opinia publica franceza si au devenit o veritabila afacere de stat. Trecand peste zecile de articole de presa (care semnalau indigenta culturala a presedintelui si, intre altele, truismul cutremurator potrivit caruia singura sansa ca elevii sa ia azi cunostinta de imaginarul predecesorilor lor este sa li se vorbeasca, in scoala, despre muzica, pictura si literatura, inclusiv despre „La Princesse de Cl’ves”, primul roman psihologic al literelor franceze, scris de M-me de Lafayette), se cuvine subliniata splendida solidaritate pe care obtuzitatea prezidentiala a nascut-o in randul intelectualilor, studentilor si profesorilor deopotriva, autorilor si cititorilor de carti, laolalta: in primul rand inventia colectiva a universitarilor de la Sorbona, care au hotarat sa citeasca pe rand, in integralitatea lui, in fata unui urias auditoriu, textul romanului incriminat. In al doilea, reactia unui creator, care a adaptat pentru ecran (filmul „Belle Image”) romanul si care, desi a lucrat in regim de urgenta, a demonstrat cu prisosinta ca brutalitatea poate fi jugulata prin delicatete. La urma, dar nu in ultimul rand, concertul plin de miez pe care care vizitatorii din acest an ai Salonului de Carte de la Paris l-au pus la cale, arborand la rever un badge albastru pe care sta scris: „Citesc <<La Princesse de Cl’ves>>”. Mii de astfel de inscriptii au invadat standurile de la Porte de Versailles, descriind o frumoasa stavila azurie impotriva tendintelor de distrugere a culturii umaniste in scoli.
Dupa un episod asemanator, cand si la noi s-a purtat eticheta „Golan” (intr-un context de un dramatism sangeros, cu implicatii mult mai diverse si mai profunde, desigur), solidaritatea romaneasca in fata nadufului antiintelectual s-a risipit in azurul altor preocupari. La Bookfest, un alt presedinte, care cu doar doua zile inainte vorbise despre faptul ca scolile noastre trebuie sa fabrice povesti de succes, sa fie pragmatice si sa produca nu filosofi, ci mestesugari, a fost intampinat fara nici o retinere colectiva sau, macar, mustrare politicoasa. Asupra discursului sau de deunazi s-a lasat o liniste care, zau, ma face sa-mi dau seama ca sacra spunere romaneasca „Daca taceai, filosof ramaneai” e, uneori, doar o vorba de claca. Acum, cei care s-ar fi cuvenit sa vorbeasca, in cor, ar fi trebuit sa fie chiar filosofii.