EDITORIAL / O terapie pentru invinsi

 
Pana mai ieri si vreme de multi ani de zile, saracia a fost socotita, la nivel oficial si semioficial, un pacat datorat doar celor care nu-si doreau suficient de mult sa se imbogateasca. Astazi, in ochii acelorasi oficialitati, saracia, cel putin in sens de cumpatare, devine aproape o virtute. Iar aceasta cumpatare, ca sa nu-i spun saracie in cazul majoritatii, poate deveni maine un cult, daca nu chiar o religie de piata, in stare sa dea nastere la tot soiul de profeti carora, desigur, primele care le vor da crezare vor fi multimile.
 
Speranta s-a diminuat. Angoasele se intetesc. Totusi, numarul sinuciderilor pare sa scada, fapt paradoxal in aceasta vreme de declin. As putea crede ca, in perioade de criza colectiva, un instinct pana mai ieri dezactivat al supravietuirii isi reporneste motoarele, ca in timp de razboi, surdinizand, chiar amutind energiile individuale autodistructive care conduc la suicid. Cand afli ca exista o mie de alte necazuri pentru care… merita sa traiesti, propriile fixatii sinucigase cauzate de, sa zicem, tradarea in dragoste, ratarea unui ideal despre care altii n-au habar, pierderea unei oportunitati profesionale, cand realizezi adica faptul ca nu te afli la carma propriei vieti, salti cumva peste pragul individualismului atroce care ti-a dictat o vreme comportamentul si accesezi acea energie, comuna tuturor, care riposteaza in caz de alarma cam cu aceeasi promptitudine in cazul fiecarui individ. Este un camp energetic care palpaie in fiecare si care, uneori, cand se incinge pana la explozie, converge in solidaritate. Esti singur? Nu mai esti singur, nefericirea se imparte, brusc, democratic. Din acest rau care te opreste sa te sinucizi pentru ca e mai mare decat al tau propriu s-ar putea sa scoata maine capul un bine mai putin nedrept.
In urma cu trei ani, la Rotterdam, am cunoscut un poet care mi-a spus ca lucreaza, in cadrul unei clinici de recuperare a persoanelor cu comportament suicidar, pentru reconvertirea acestora. Rezultatele descrise de el erau uimitoare: se prezenta de trei ori pe saptamana in fata pacientilor si le citea/recita poezii ale marilor damnati ai literaturii. Dupa ce faceau cunostinta cu experientele extreme, zguduitoare, de neimaginat ale unor Baudelaire, Rimbaud, Trakl, “suicidarii” se convingeau treptat ca propriile tragedii sunt mult prea neinsemnate pentru a le mai motiva sinuciderea.
La atatea saloane de masaj si relaxare, cineva ar putea adauga si unul de terapie prin poezie. Pun pariu ca, daca ar sti ce vrea sa faca, ar castiga mult mai mult decat bani.