EDITORIAL/ Prietenia in tranzitie

In mai 1990 am aniversat zece ani de la absolvirea facultatii. Partea oficiala a avut loc in Universitate, adica la doi pasi de Zona Libera. Majoritatea colegilor din provincie calcau prima data dupa decembrie nu numai acolo, dar si, in general, in Bucurestiul devenit semilegendar in ultimele sase luni. Pentru ca era o aniversare rotunda, nimeni n-a avut nimic de comentat la ideea unei escapade montane de o zi. De altfel, n-a costat mult. Si eram toti pe picior de egalitate. Un an mai târziu (pentru ca ne-am intâlnit anual), aveam o problema. Pentru unii era destul de costisitoare si o iesire la restaurant – pentru altii era de neinteles. Sincer de neinteles, garantez pentru faptul ca nu se dadeau mari, sunt oameni pe care ii cunosc bine. Am ajuns – in grupul de initiativa – sa negociem la sânge ce facem si cât va costa. O colega a spus, exasperat-intrigat-amuzata: “Nici eu cu sotul meu nu mergem la (a rostit numele unui restaurant de lux) in fiecare saptamâna, dar o data pe luna…” In cazul nostru ar fi fost o data pe an. Noi, cei care reprezentam din oficiu “grupa mica”, ne-am tinut tari si pâna la urma s-a ajuns la solutia cea mai ieftina cu putinta: un coleg care avea firma ne-a pus la dispozitie sediul, mâncarea si bautura le-am cumparat din supermarket si singurul lux pe care ni l-am permis a fost sa platim o tanti (tot de la firma respectiva) care sa faca fripturile si – la sfârsit – curatenia. Drept urmare, totul a costat foarte putin. Dar au fost colegi care nu si-au permis nici asa. Trecuse doar un an. La intâlnirile ulterioare au venit tot mai putini. De regula, paradoxal, cei din “grupa mica” – si asta pentru ca nu s-a mai ridicat niciodata vreo problema de nivel al protocolului. Eu, unul, s-a intâmplat sa stau o ora si jumatate si sa beau doar o bere. Cu colegii de clasa din liceu e mai simplu: din 27 mai suntem in tara vreo opt si ne-am cam pierdut urma unii altora. In urma cu niste ani, când se apropia o aniversare, a ajuns la mine, printr-un telefon fara fir al mailurilor, mesajul unui coleg care le scria celorlalti din diaspora, raspânditi in toata lumea: “Ne intâlnim si noi? Apropo, am auzit ca ar mai fi unii prin tara!”… La intâlnirea de la liceu am fost singurul din clasa mea. Ar fi cum ar fi, daca fenomenul asta n-ar fi dublat de altul, aproape halucinant: de ani de zile a devenit tot mai dificil sa convingi un prieten sa te viziteze! Daca propune cineva o iesire la un “local”, gaseste relativ usor amatori, dar acasa nu prea. A merge in vizita presupune sa faci si tu pe urma o invitatie similara – aici pare sa fie problema. Desi, evident, intre prieteni ar trebui sa fie suficienta o cafea si un pahar de apa. Istorie sunt nesfârsitele partide de whist, bridge, poker, yams, mima – asta ca sa nu pomenesc despre mersul in gasca la teatru sau expozitii… Cheltuiala era aproape zero, placerea era aproape infinita. Nu intentionez sa trag nici o concluzie. Va las pe dumneavoastra.

TUDOR CALIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit sectia de Informatica a Facultatii de Matematica, Universitatea Bucuresti, cu lucrarea de licenta “O privire matematica asupra piesei «Romeo si Julieta»”, publicata ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani in informatica, pe toate sistemele de calcul si in toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucreaza in presa: cotidian, saptamanal, lunar, agentie de stiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proza scurta “Viata ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viata lui Corneliu Coposu” (1996, editia a doua 2005), romanele “Reluare cu incetinitorul” (1997) si “Sfarsitul lumii” (2005), culegerea de proza scurta “Copiii asfaltului” (2007). In prezent lucreaza in TVR, fiind realizatorul talk-show-ului “In spatele usilor deschise”, si este colaborator permanent al Ziarului de Duminica, Revista Flacara si Radio Romania Cultural.