Efectul yo-yo/ de Alexandru Ciolan

Yo-yo (ortografiat și yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă și coboară pe o sfoară, jucărie simplă și veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicționar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicționar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos și era pe atunci din fildeș și fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ține în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu știm mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă și face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârșitul secolului al XVIII-lea îl înfățișează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franței (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ținând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, și o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau și pe Napoleon jucăria îi ajuta să-și adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă și el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât și numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări și țări: din Filipine și din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă “du-te-vino”, iar legenda urbană țesută în anii ’30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost inițial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfășurându-și limba, acesta înhață prada, după care își înfășoară la loc limba în gură. Ascunși în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ținta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existența armei nu a fost dovedită, dar yo–yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care și-o construia orice copil.

Istoria jucăriei în forma actuală începe în 1928, când un imigrant filipinez, Pedro Flores, deschidea în Santa Barbara, California, o fabrică de yo-yo. Două au fost inovațiile care au asigurat succesul produsului: sfoara nu mai era legată de axul care unește cele două discuri de lemn, ci făcea o buclă în jurul lui, permițând discurilor, odată ajunse la capătul aței, să se rotească de câteva ori înainte de a face cale-întoarsă pe sfoară în sus. Se deschideau în felul acesta noi posibilități de manevrare, încurajând improvizația. A doua idee care a contribuit la cariera glorioasă a jucăriei a fost aceea de a organiza concursuri dotate cu premii. După numai un an, Flores deschidea în California alte două fabrici de yo-yo, pentru ca în 1932, în plină criză, să-i vândă afacerea lui Donald Duncan contra sumei, uluitoare pentru vremurile acelea, de 250 de mii de dolari. Geniu al marketingului, Don Duncan a creat o echipă de experți în folosirea jucăriei care băteau țara în lung și-n lat, făcând demonstrații de virtuozitate. Ziarele magnatului Hearst făceau gratuit reclamă concursurilor de yo-yo, la care intrarea era liberă, cu condiția să dovedești că ești abonat la ziar… Cu asemenea campanii, nu e de mirare că America s-a lăsat contaminată de yoyomanie. În anul de glorie 1962, la o populație de 40 de milioane de copii cât aveau Statele Unite, s-au vândut 45 de milioane de jucării yo-yo – și s-ar fi vândut și mai multe dacă oferta ar fi putut ține pasul cu cererea…

În 1965, în urma unui proces, Duncan a pierdut dreptul de a mai folosi marca yo-yo, instanța hotărând că termenul devenise, prin folosire, un cuvânt al limbii comune, care desemna jocul însuși. Trei ani mai târziu, în 1968, firma era vândută către Flambeau Inc, fabricantul de până atunci al modelelor de plastic, care continuă să le producă și astăzi. Diferite inovații tehnice au perfecționat neîncetat jucăria: profilul în formă de fluture, introducerea pe ax a rulmenților (primii care au făcut-o au fost suedezii), materiale preluate din industria aeronautică etc. etc. Culmea gloriei a fost atinsă în 1985, când NASA a îmbarcat pe naveta Discovery un yo-yo pentru a studia efectele microgravitației aspra felului în care se rotește. (Se rotește, dar mai încet.)

În toată lumea se organizează competiții naționale și regionale de yo-yo, iar Campionatul mondial se desfășoară anual în Orlando, Florida, la sfârșit de iulie și început de august. Există și o “Capitală Mondială a Yoyo-ului” (orașul Luck, din Wisconsin), și o “Zi a yo-yo-ului din Statele Unite” (6 iunie, ziua de naștere a lui Don Duncan). Există cluburi și asociații ale iubitorilor de yo-yo, există colecționari de yo-yo, există magazine specializate în vânzarea de yo-yo…

Devenit, în conștiința publică, un simbol al mișcărilor de du-te-vino, al creșterilor și descreșterilor rapide, yo-yo a intrat în ultimul timp în limbajul folosit de dieteticieni pentru a se face ascultați și înțeleși. Sugestiva sintagmă efectul yo-yo (engl. yoyo effect) a fost creată de Kelly D. Brownell de la Yale University, expert în probleme de obezitate (foto 4), pentru a desemna creșterea în greutate de după o nemiloasă luptă cu kilogramele: “Fenomenul de îngrășare după o cură de slăbire, numit «efect yo-yo», este responsabil de apariția a numeroase probleme de sănătate.” (G. 11 IV 07 p. 12).

Cu yo-yo ne jucăm sau nu ne jucăm, dar cu efectul yo-yo nu e de joacă…

Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.