Emanciparea colecționarului. Conflicte de notorietate

Cine-i mai puternic pe piața de artă: colecționarul pasionat, investitorul, negustorul sau… artistul, creatorul? Niciunul, ar fi un răspuns radical, răutăcios, sec. Toți sunt de fapt într-un permanent conflict de notorietate și niciunul nu poate exista fără ceilalți.
La noi este pe cale să se (re)emancipeze colecționarul: capabil să obțină fondurile pentru achiziții, educat, documentat, amic cu artiștii, el cumpără ce-i place și primul său gând nu este legat de valoarea investiției, ci de construirea unei colecții… Acesta pare a fi portretul ideal al colecționarului. Or, se știe că (aproape) toți cei care au microbul “proprietarului” de artă sunt invidioși, răutăcioși, cârcotași, strânși la pungă, tocmai atunci când cineva are nevoie să obțină un preț rezonabil pe o lucrare, amatori de chilipiruri, cu gusturi ciudate uneori etc. Mici defecte personale, dar care în cazurile fericite nu sunt deloc importante. Marii colecționari ai României s-au format prin achiziții directe de la artiști. Nu avem colecționari de artă renascentistă de exemplu… Și dr. Dona și Zambaccian au știut să devină personaje de legendă pentru că tablourile lor au fost însoțite de multe povești din atelierele artiștilor, colecțiile le sunt nuanțate de mici intrigi colaterale, de replici tăioase la adresa concurenților.
Ei sunt modele pentru colecționarii români: averi importante, eventual risipite la un moment dat, și cancanuri îmbogățite de opere de artă excepționale până la urmă.
Piața liberă, extrem de liberă de după ’89, a diversificat un pic noțiunile. Negustorii s-au emancipat, au trecut de la talcioc la case de licitații și galerii de antichități, colecționarii au putut cumpăra și vinde liber pentru primenirea colecției, capodopere au circulat la vedere și la fel de liber ca și falsurile și șarlataniile.
Negustorii s-au descurcat cel mai bine într-o primă etapă. Totul era de cumpărat și de vânzare. Ei au știut cum să găsescă potențialii vânzători și să creeze, îndrumați de fler, mult mai mult decât de știință, un circuit al operelor de artă. Apoi au apărut licitațiile, comercianții cizelați, care fac tranzacții prețioase, cu certificate de autenticitate și posibilitatea imediată de a contesta o piesă dubioasă. Negustori de tot felul, cumpărători de tot felul. De la samsarii care au dus o pictură din talcioc în centrul Capitalei, până la investitorii direcți, cei cu bani în cont care au constatat că arta se scumpește mai repede decât crește dobânda de la bănci. Ei cu cumpărat de cele mai multe ori sfătuiți de consilieri de ocazie, amici fără pregătire artistică, inspirați de preț și nu de valoarea artistică. Negustorii cu spirit comerical (și atât!) au format pentru mulți oameni cu bani singura sursă de documentare, culmea, și credibilă! Casele de licitații le-au mai tăiat elanul. Cumpărătorii, colecționari sau investitori, au putut compara direct opere de artă, au participat la dezbateri ad hoc pe seama unei lucrări sau achiziții, au văzut cu ochii lor cum se poate cumpăra o operă de artă “frumoasă” și cu câteva sute, dar și cu multe zeci de mii de euro. Cei care au vrut să afle de ce sunt atât de mari diferențele și salturile de preț s-au documentat, au apelat la specialiști în istoria artelor, la cataloage, la experți… Dintre ei se formează colecționarii de elită, care cumpără tablouri, sculpturi, grafică, pentru că urmăresc o anumită construcție stilistică…
Alis, prima casă de licitații, a funcționat mereu cu negustorii în public. Ei au fost inevitabil și cumpărători și vânzători, intermediari. Când a apărut concurența prin Monavissa, Pogany și Goldart, de fiecare dată s-a încercat eliminarea intermediarilor mărunți… Artmark deja a țintit sus, la publicul activ din mediile financiare prospere, atent la investiții, cu calculele pregătite pentru câștig. Au fost anii în care casele de licitații au modelat piața.
Și colecționarii? S-au format, cei mai mulți, sub îndrumarea negustorilor sau au fost influențați de spectacolul caselor de licitații. Dar mulți dintre ei s-au emancipat. Au bani și știu ce fac cu ei. Investitorii își vor căuta pe o plajă tot mai largă achizițiile, vor urmări concurența dintre casele de licitații și vor folosi de multe ori discreția achizițiilor telefonice. Prețul este un element important pentru ei. Colecționarii cu stil se documentează mereu și învață de ce anume le place o anumită lucrare de artă. Nu fac cumpărături, doar caută lucrările care li se potrivesc cel mai bine, dintre cele prestigioase. Discută la nevoie cu oricine din mediul artistic, de la negustorii de tarabă la experți ai caselor de licitații internaționale, dar rămân stăpâni pe situație și pe propriul cont. Colecția este un bun personal spiritual, nu o avere. Sunt colecționari de artă contemporană, care colindă galeriile și atelierele artiștilor, cumpără efectiv ce le place și urmăresc perspectiva unei anumite creșteri de notorietate și palmares. Colecționarii de artă “veche” vor viza mai ales licitațiile, oriunde ar fi ele: știu regulile jocului și nu pot fi păcăliți, pentru că se simt educați. Talciocul s-a emancipat și el, este târg “la șoșea”, unde pot merge și amatorii de chilipiruri și cumpărătorii care coboară din limuzine. În atari condiții, achiziția perfectă este o lucrare de artă însoțită și de un catalog despre respectivul artist. Licitațiile se reiau pe 7 septembrie…