Eminescu în București (I)/ de Emanuel Bădescu

După o scurtă vizită a orașului în 1868, când, ca sufleor și copist al Teatrului cel Mare, a locuit la Hotelul lui Donat Hughes de peste drum, probabil în odăile de cinci lei pe noapte, stabilirea lui Mihai Eminescu în București datează din a doua jumătate a lunii octombrie 1877, în urma invitației lui Ioan Slavici, la propunerea lui Titus Livius Maiorescu, de a intra în redacția aproape muribundă a ziarului „Timpul”. Evadase dintr-o capitală a Moldovei tot mai „nesuferită”, ca urmare a  articolelor publicate în „Curierul de Iași”, pentru a începe o viață nouă în Capitala României…

Redacția se afla pe Calea Mogoșoaiei colț cu strada Lipscani, în fostul Han Philippescu, rebotezat Palatul Dacia după primenirea datorată, se pare, venerabilului arhitect Alexandru Orăscu. Își va găsi locuință pe strada Speranței nr.4, în apropierea Bisericii Caimata și a Consulatului Greciei, deci la o distanță apreciabilă dacă se ține seama de dificultățile mersului pe pietre de râu. Chiria prea mare pentru condițiile oferite l-a determinat să se mute într-una dintre chiliile fostei Mânăstiri Caimata, de data aceasta de nesuportat fiind condițiile de trai mizerabile. Totuși, Camil Petrescu, care îl cunoscuse pe ultimul preot al bisericii, aprecia – din amintirile acestuia – locația pentru atmosfera ei  romantică: „S-a dus și romantica chilie călugărească de la Caimata, cu bolțile joase, unde stăteau una peste alta lăzi, cărți, manuscripte, ziare și haine vechi”.

Oricât de poetică ar fi o ruină este improprie ca locuință, mai ales una costisitoare, or Eminescu nu-și putea permite luxul de a fi indiferent cu acest aspect, pe lângă lemne, banii fiind marea  problemă. Deși membrii Partidului Conservator, patronul ziarului, erau, fără excepție, mari moșieri, salariile rareori ajungeau la redactori și atunci alarmant de mici. În legătură cu această temă vitală Slavici nota: „Din 1.200 lei noi, ce aș avea să primesc, abia am putut scoate cu țârâita 370 lei noi”!

Conform Hărții Marsillac, cele mai scurte trasee erau acesta: Calea Mogoșoaiei, de la Lipscani până la Grand Hotel,-Bulevardul Universității-Strada Pensionatului până la Caimata sau Lipscani-Strada Germană, de la Hanul Șerban Vodă până la intersecția cu Strada Doamnei, -Strada Vestei, până la Palatul Suțu,-Strada Colței-Strada Pensionatului.  Mai trebuie precizat că ambele locații vor dispărea în 1891, când primarul Emanoil Protopopescu-Pake a deschis spre Est artera ce se va numi Bulevardul Carol I.

Încă din acea epocă Eminescu își manifestă punctul de vedere cu virulență. Rușii, falșii aliați în războiul cu Poarta Otomană, grecii, izgoniți de Tudor însă readuși de ruși în 1829, și evreii, care intrau în valuri nesfârșite și ilegal în Țară, pretinzând cu insolență și împământenirea, ajungând – prin relațiile Marii Finanțe – chiar să condiționeze  recunoașterea internațională a Independenței de împământenire, vor fi aspru criticați în paginile ziarului. Este de la sine înțeles că și-a făcut repede dușmani, unii de moarte, mai cu seamă printre alogeni.

De la Caimata a plecat să locuiască la Maiorescu, în noua casă de la începutul străzii Mercur (nr.1) colț cu strada Vămii, unde se mai țineau și ședințele Junimii, atât ale Societății literare, cât și ale lojei masonice de obediență germană. S-a îndrăgostit – platonic – de Mite Kremnitz, cumnata gazdei, căreia i-a dăruit un „caiet roșu” în care  figurau capodopere precum „Atât de fragedă” și „Rugăciunea unui dac”. În consecință a fost nevoit să-și caute o altă locuință.

Câteva luni va locui în apropiere, peste drum de Biserica Albă de pe fostul Pod Herăstrău, în casa lui Dinu Mihail, cu intrarea din Calea Victoriei, unde, când Slavici și-a publicat Amintirile, adică în anul 1921, la parter exista librăria lui Pavel Suru. A locuit acolo cu familia Slavici.

Apoi, prin 1879, se va muta pe Calea Victoriei într-o casă din mahalaua bisericii Sf. Nicolae-Tabacu. Este perioada publicării amplului studiu „Cestiunea evreiască”, pentru partea apărută în 13 iunie 1879 Maiorescu notând cu năduf: „Articol al lui în cestiunea evreiască în contra mea” și a  dragostei platonice pentru Cleopatra Lecca, fiică a pictorului Constantin Lecca și vară a lui Caragiale, divorțată în 1878 de căpitanul Grigore Poenaru. Persoană cultivată, ea frecventa teatrele și cercurile literare, inclusiv Junimea, unde o remarcase Eminescu. Plimbările solitare pe strada Cometei (astăzi Căderea Bastiliei) „cu plopii fără soț” și respingerea propunerii de căsătorie, nefericite pentru om, l-au inspirat pe poet. Maiorescu se amuza: „Eminescu, amorezat de doamna Poenaru-Leca, găsește în această doamnă cam corpolentă multă inspirație”, însă George Călinescu l-a prezentat într-o postură hilară, cert de sorginte anecdotică: „În cazul Cleopatrei, se zice că ar fi pătruns în dependințe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliștea suavă a iubitei”!

De-acolo, din mahalaua Tabacului, va pleca în 1881spre a fi găzduit iarăși de Ioan Slavici, scriitorul arădean locuind cu chirie într-o casă din Piața Amzei, „la etagiu, lângă brutărie”. Cronologia acestui an este în mare parte presupusă, poetul și gazetarul Eminescu, acum redactor-șef la Timpul, – a cărui redacție, după o stabilire de șase luni pe strada Luterană, se refugiase pe strada Covaci, ca mai apoi să o aflăm pe Calea Victoriei, peste drum de Casa Vanic, unde era Clubul Conservator –, mai locuind la intrarea pe  Strada Șipotul Fântânilor (fostă Carmen Sylva), „într-o casă veche, cu etaj, ziduri leproase, geamlâcuri cârpite și o curte bătătorită, cu arbori sălbăticiți”, cum o apreciase același Camil Petrescu, la doi pași de elegantul imobil în care locuise arhitectul Schlatter și în vecinătatea fântânii din curtea proprietății Cretzulescu, numită astăzi, cam impropriu, „Izvorul Eminescu”. Tot în acel an îl găsim pe Strada Enei, la pictorul Carol Popp de Szathmari, „într-o odăiță în curte la care ajungeai printr-un mic gang”. Într-o discuție cu poetul Adrian Maniu, pictorul Carol Alexandru Satmary își amintea cu evlavie că, fiind copil de 9 ani, a stat pe genunchii lui Eminescu. Cu siguranță de atunci datează excepționala lucrare grafică a lui Szathmari ce-l prezintă pe marele poet, chiriașul și, poate, invitatul său, într-o sală a Teatrului Național arhiplină audiind o doamnă la pian.

Prin 1882 a locuit pe strada Buzești nr.5 într-o clădire recent demolată, deși ar fi putut să fie salvată, sau măcar mutată, însă epoca în care trăim excelează în ignorarea sau condamnarea din cauze ideologice a oricărei mari valori naționale. În această casă – eufemistic spus modestă – creatorul „Doinei”, poema esențială a neamului românesc, și-a primit în câteva rânduri muza, pe Veronica Micle. Către sfârșitul anului locuia deja pe  strada Știrbey Vodă, în apropierea redacției ziarului Timpul, apoi iarăși în locuința lui Slavici din Piața Amzei. De aici pornea spre Sala Orfeu, unde se țineau ședințele publice ale Societății Carpații, înființată în ziua de 24 ianuarie 1882 de adversarul politic C.A. Rosetti alături de alți pașoptiști și având drept scop unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Ca și Junimea, avea și o secțiune secretă, bazată pe frăția internațională masonică, necunoscută lui Eminescu, cum rezultă din propunerea – cam naivă – a participării  studenților ardeleni la mișcare și din articolele, inclusiv cel din 21 iunie 1883, consacrate respingerii acuzațiilor de iredentism lansate de unguri, corecte în fond, dar absurde politic. De ce absurde? Fiindcă Ungaria nu exista în cadrul Imperiului numit din 1867 Austro-Ungaria, Împăratul Franz Josef nerenunțând la nici un titlu de suveran regional, deci nici la cel de Principe al Transilvaniei (A se vedea Almanahul Gotha)!

Va urma