Eminescu nu lua Prozac. Nici penicilina

Daca medicii, chimistii ori farmacistii ar fi descoperit medicamente ca penicilina ori Prozacul ceva mai devreme, istoria culturii in general si a literaturii in special ar fi avut de suferit enorm, multe dintre textele celebre nemaiajungand sa fie scrise vreodata… sau, cel putin, asa cred unii.

“Ce-ar fi fost daca Nietzsche ar fi luat Prozac?” “Ce s-ar fi intamplat daca medicamentul ar fi fost la dispozitia lui Edgar Allan Poe?” Conform marturiei lui Peter D. Kramer, consemnata in The Chronicle Review (si reluata pe http:// chronicle.com), asemenea intrebari au ajuns o pacoste pentru universitarul american, profesor de psihiatrie la Brown University si, mai ales, autor al volumului Listening to Prozac, bestseller medical – dar nu numai – din 1993 pana azi. Mai bine de un deceniu inaintea aparitiei cartii, Dr. Kramer se impartea intre bi-rou, unde-si scria eseurile de specialitate, cabinet – in care isi primea si examina pacientii – si aula facultatii – unde tinea prelegeri pentru studentii sai. Dupa ce cartea a inceput sa aiba succes, vanzandu-se sute de mii de exemplare, viata i

s-a schimbat dramatic. Cercetatorii din marile laboratoare, dar si colegii din campus au inceput sa-l evite, sa-l barfeasca in mediile academice sau sa-l injure in ziare, neslabindu-l din “profitor si vulgarizator de doi bani al muncii altora”. Detestat de unii, totusi el a inceput sa fie adulat de altii, fiind invitat sa sustina numeroase prelegeri, mai ales in afara SUA. Evident, asta a presupus calatorii cu avionul la Business Class, dineuri de gala si tot tacamul. La toate astea, se adauga, bonus nedorit, un laitmotiv enervant. La finalul oricarei aparitii publice, se gasea intotdeauna cineva care sa-l intrebe “Si daca X ar fi luat Prozac?”. Mult timp, saracul om bogat a incercat sa se disculpe: “Nu de aceea am scris eu cartea, ci ca sa incerc sa explic niste mecanisme farmacoleptice care transgreseaza socialul intr-o epoca agitata ca a noastra…”. Inutil! Nici macar colegii de breasla nu-si puteau reprima aceasta curiozitate. Dr. Kramer ajunsese sa se teama ca, odata batut pe umar de un distins confrate de peste mari, oceane si tari, el urma sa devina captiv al acestui tip de intrebare. Pana si in rezervata Danemarca, intrebarea a lovit implacabil, la finalul prelegerii tinute de Dr. Kramer in fata membrilor Societatii Scandinave de Psihofarmacologie: “Dar daca Kierkegaard ar fi luat Prozac?”. Dr. Kramer ar fi vrut sa raspunda ca, poate, astfel, melancolia ar fi fost stearsa definitiv de pe harta livresca a lumii, dar s-a temut ca raspunsul i-ar fi fost luat ad litteram… Apoi, intrebarea s-a repetat cu trimitere la Karen Blixen/Isak Dinesen, insa omul nostru era documentat si a replicat taios: “Pai, nu de Prozac avea sarmana nevoie, ci de penicilina, ca barbata-su, baronul, o imbolnavise de sifilis din chiar luna de miere…”. Neavand la dispozitie antibioticul respectiv, inca neinventat de Fleming, prozatoarea a folosit excesiv mercur si arsenic. O alegere medicala destul de proasta, dupa cum s-a dovedit ulterior.