Enorma banalitate a raului

Vasile Ionescu. Un nume romanesc printre altele, un nume din categoria celor de care, aparent, istoria se dispenseaza, lasandu-le in seama cartilor de telefon.

Un astfel de Vasile Ionescu a fost directorul Radioului romanesc in doua randuri (14 august 1940 – 6 octombrie acelasi an si 22 ianuarie 1941 – 19 iunie 1945). Amenintat cu moartea de legionari, el va fi destituit si inchis ulterior de catre comunisti.

Fiu al unui fost director de personal din Directia Generala a PTT, Vasile Ionescu – ale carui memorii se afla in manuscris astazi in institutia de pe strada Berthelot, urmand ca editura Casei Radio sa le publice in volum in lunile urmatoare – era, in toamna anului 1916, elev in penultimul an de liceu.

Cuprins si el de entuziasmul cu care tara primise vestea intrarii in Marele Razboi, Vasile Ionescu a plecat voluntar pe frontul din Moldova. Destinul il va conduce catre acoala Militara de Infanterie din Botosani.

Ramas in cadrele armatei si dupa demobilizarea generala din 1921, personajul nostru incepe in paralel studiile juridice la Facultatea de Drept din Bucuresti (o va absolvi in 1924).

In toamna lui 1929, isi incepe cariera civila in calitate de avocat la Ministerul Domeniilor si, aproape simultan, devine primul avocat al tinerei Societati Romane de Radiodifuziune (ce patrona, pe 1 noiembrie acel an, inaugurarea postului Radio Bucuresti).

Disciplinat si corect, beneficiind de legenda unui trecut meritoriu, Vasile Ionescu a urcat repede treptele ierarhiei in institutie, ajungand in septembrie 1935 subdirector general al SRR.

Om al sistemului prin datul sortii, Vasile Ionescu a avut cateva intalniri cu regele Carol al II-lea (cum urma sa aiba si cu maresalul Antonescu, si cu regele Mihai I). Fara a fi un disident politic anticarlist, Vasile Ionescu a fost inainte de orice omul moderatiei.

Epoca era inselatoare. In iunie 1940, Carol al II-lea era in culmea gloriei sale; bilantul celor 10 ani de domnie culegea omagii de la cele mai cunoscute condeie ale intelectualitatii romane, iar peste doar trei luni, acelasi rege parasea tara in graba, lasand-o cu frontierele din est si din vest mutilate, cu moralul la pamant si cu mandria ranita de moarte.

Director general al Societatii de Radio, asadar, din 14 august 1940, Vasile Ionescu va fi si el parte din acest calvar colectiv: in chiar aceasta calitate a sa, el a fost martor direct la episodul memorabil al abdicarii regelui si al depunerii puterii executive in mainile generalului Antonescu, pe 6 septembrie 1940.

ai am ajuns, dupa aceasta prezentare obligatorie, la subiectul nostru. Este ziua de 21 septembrie 1939, zi calda de toamna bucuresteana, prin nimic anuntand catastrofa pe cale a se petrece.

In jurul orei 13.30, Armand Calinescu – primul-ministru al tarii – cade ucis sub gloantele unei echipe legionare, pe una dintre principalele artere ale orasului, nu departe de cartierul palatului regal.

Inca sub febra crimei – vazuta de ei ca o razbunare a Capitanului Codreanu, ucis relativ recent din ratiuni de stat -, legionarii vin spre Radio si patrund cu usurinta in sediu, cu intentia de a anunta tarii – ca pe o victorie – pedepsirea primului-ministru.

In acea dupa-amiaza, Vasile Ionescu era in sediu, in biroul sau de director adjunct. Cand a auzit ceva zarva, era deja tarziu: legionarii intrasera in institutie; cu greu ei vor fi in cele din urma dezarmati si predati politiei, inclusiv prin curajul lui Vasile Ionescu.

Dar cum intrasera legionarii in Radio? Mult mai banal decat s-ar crede. Trasi la fata, tacuti si imbracati in negru, ei fusesera confundati la poarta cu o formatie de muzicanti ce tocmai trebuia sa soseasca, in vederea unui program artistic al postului. Cand s-a inteles confuzia, raul aproape se consumase.

Altfel spus: si in societatea romaneasca, raul se poate infitra sub cele mai banale forme, iar sunetul armei isi afla complice – de exemplu – intr-o altfel banala asteptare a viorii.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar