Era să fiu eu/ de Ali Smith

Miles ia cina la niște oameni pe care nu‑i cunoaște, invitat de un amic. Înainte de desert, se ridică de la masă, se duce la etaj și se încuie în camera de oaspeți. Refuză să mai iasă de acolo. Refuză să scoată vreun cuvânt. Gazdele sunt înnebunite, dar nu‑l pot da afară. Vestea se întinde în toată țara, transformându‑se într‑un adevărat fenomen social și mediatic. Printre personajele implicate în povestea lui Miles, se numără o femeie între două vârste, aflată într‑un moment de răscruce al vieții și al carierei ei, un bărbat trecut de prima tinerețe, afectat de pierderea partenerului de viață, o octogenară pe care familia vrea s‑o interneze împotriva voinței ei într‑un cămin de bătrâni și o fetiță deșteptissimă de nouă ani, a cărei inteligență precoce îi atrage antipatia colegilor și a profesorilor. Triumful cel mare al cărții e în slalomul înnebunitor printre jocurile de cuvinte, care transformă Era să fiu eu într‑o palpitantă cursă printre obstacole, ca un thriller lingvistic cu personaje experte în dezamorsarea bombelor de limbaj. Deși absent în cea mai mare parte a romanului, Miles marchează viețile celor din jur. În același timp ne deschide ochii către o realitate incomodă, una din care fiecare dintre noi și‑ar putea dori să evadeze, la un moment dat. Ți s‑ar putea întâmpla și ție.

Ali Smith (n. 1962 în Inverness, Scoția) a debutat în 1995 cu volumul de povestiri Free Love and Other Stories, premiat cu Scottish Arts Council Book Award și Saltire Society Scottish First Book of the Year Award. Printre romanele celebre ale autoarei se numără Hotel World (2001), The Accidental (2004), Girl Meets Boy (2007). De-a lungul carierei a fost recompensată cu Scottish Arts Council Book Award, Encore Award, Scottish Arts Council Book of the Year Award, Whitbread Novel Award și nominalizată de două ori pe lista finaliștilor pentru premiile Man Booker și Orange.

*

*     *

Adevărul este… imaginează‑ți un bărbat pe o bicicletă medicinală într‑o cameră de oaspeți. E un bărbat destul de obișnuit, doar că peste ochi și peste gură pare că poartă niște clapete de cutie poștală. Uită‑te mai atent și ai să vezi că ochii și gura sunt acoperite separat de mici dreptunghiuri gri. Sunt ca benzile pe care le puneau pe vremuri ziarele și revistele pe ochii oamenilor, pe vremea când încă nu puteau să șteargă digital sau să pixeleze un chip ca să protejeze identitatea persoanei al cărei chip era acolo.

Uneori aceste benzi, sau dungi, sau casete, erau puse și pe alte părți ale corpului care nu trebuiau văzute de oameni, ca măsură de protecție pentru publicul privitor. În principal ele ar fi trebuit să protejeze identitatea persoanei din fotografie, pentru ca aceasta să nu fie recunoscută. Dar în realitate făceau să pară că se întâmplase ceva clandestin, sau dubios, sau periculos, sau mai rău de‑atât; erau un fel de dovadă a ceva de nedescris.

Când acest bărbat de pe bicicletă mișcă din cap, micile benzi se mișcă odată cu el, așa cum se mișcă ochelarii de cal atunci când calul mișcă din cap.

Lângă bărbatul de pe bicicletă stă în picioare un băiețel, în așa fel încât au capetele la același nivel. Băiatul meșterește la banda gri de pe ochii bărbatului cu un cuțit de bucătărie.

Au, spune bărbatul.

Îmi dau toată silința, zice băiatul.

Are cam zece ani. Poartă breton lung, are părul destul de lung. E îmbrăcat cu blugi evazați, brodați cu galben și mov la betelie și un tricou albastru cu roșu, cu Snoopy pe partea din față. Smulge de pe ochii bărbatului chestia aia care se desprinde, se ridică aproape comic în aer și cade pe podea cu un zăngănit metalic.

Tricoul e primul lucru pe care îl vede bărbatul de pe bicicletă.

Snoopy de pe el stă ridicat pe picioarele din spate și poartă în piept o cocardă. Pe cocardă scrie erou. Deasupra lui Snoopy mai sunt câteva cuvinte, scrise cu galben, cu același gen de caractere care sunt folosite mereu în desenele cu Snoopy: E timpul eroilor.

Uitasem cu totul de tricoul ăsta, e primul lucru pe care‑l spune bărbatul de îndată ce băiatul îi desface chestia pe care a avut‑o pe gură.

Da, e bun și ăsta. Dar îl știi pe ăla portocaliu pe care scrie Îmbrățișează un beagle? întreabă băiatul.

Bărbatul face semn din cap că da.

De fiecare dată când îl port, e ciudat, dar fetele sunt întotdeauna tare drăguțe cu mine, spune băiatul.

Bărbatul spune da râzând. Se uită în jos, la picioare, acolo unde au căzut dreptunghiurile gri. Ia unul de jos. Îl cântărește în mână. Își pipăie zonele încă sensibile din jurul ochilor și gurii. Îi dă din nou drumul pe podea, întinde mâna în aer, îndepărtând‑o de corp, și o flexează. Se uită la mâinile băiatului.

Uitasem cum mai arătau mâinile mele, spune el. Cum arată.

Bine, deci acum am rezolvat asta. Acum pot să‑ți arăt? întreabă băiatul. Acum vrei să știi?

Bărbatul face semn din cap că da.

Bun, zice băiatul. Bine.

Ia două foi de hârtie de pe jos. Îi dă una bărbatului. Se așază pe pat și ține cealaltă foaie de hârtie ridicată.

Deci, spune el. Uite cum faci. Iei o coală albă de hârtie A4 și o pliezi în două. Nu, așa. Pe lungime. Și ai grijă ca laturile să fie egale, colțurile să se suprapună perfect.

Bine, spune bărbatul.

Apoi desfă‑o ca să semene cu o carte, spune băiatul.

Bine, spune bărbatul.

Apoi îndoaie un colț, spune băiatul, coțul de sus, apoi pe celălalt. Ca să arate așa, ca o carte, dar o carte cu partea de sus triunghiulară. Apoi îndoaie coțul îndoit în jos, spre tine, și presează‑l. Ca să arate ca un plic. Apoi pliază din nou un colț ca să rămână un mic vârf ridicat la capăt. Apoi fă la fel și cu celălalt. Dar în așa fel încât să‑ți rămână un vârf bont, nu un vârf ascuțit. Cu cât mai bont, cu‑atât mai bun.

Stai, stai, stai, spune bărbatul. Așteaptă.

Da, un mic triunghi care stă ridicat la capăt, spune băiatul. Apoi pliază micul triunghi înapoi deasupra colțului. Apoi pliază spre exterior, nu spre interior, pentru ca triunghiul să rămână pe dinafară. Ai grijă să fie egale. Apoi apucă‑l de deasupra și pliază‑l în jos ca să faci prima aripă. Apoi întoarce‑l și fă la fel pentru cealaltă aripă. Ai grijă să fie egale, altfel n‑o să‑l poți dirija.

Bărbatul se uită la avionul pe care‑l ține în mână. Îl presează, apoi îl desface. Pe dinafară, de deasupra, arată ca o simplă coală de hârtie pliată. Pe dinăuntru, de dedesubt, este compact, împăturit cu o acuratețe surprinzătoare, ca la origami, ca o mică mașinărie.

Băiatul își ridică avionul și‑l îndreaptă către celălalt capăt al camerei.

Și iată produsul finit, spune el.

Zboară drept și lin, foarte frumos, din mâna dreaptă a băiatului până în colț.

Într‑adevăr aerodinamic, se gândește bărbatul. Solid, pentru o simplă coală de hârtie. Pare mult mai greu decât era înainte de a fi pliat. Dar nu e, nu‑i așa? Cum ar putea fi?

Apoi țintește și el cu avionul lui către colțul opus al camerei, lângă ușă. Avionul își urmează culoarul de zbor cu precizie. E aproape insolent în precizia lui.

Bărbatul râde în hohote. Băiatul dă aprobator din cap și ridică din umeri.

Simplu, spune băiatul. Vezi?

Era odată un bărbat care, într‑o seară, la o petrecere, între felul principal și desert, s‑a dus și s‑a încuiat într‑unul dintre dormitoarele de la etajul casei celor care dădeau petrecerea.

Era odată o femeie care îl întâlnise pe acest bărbat cu treizeci de ani în urmă, ajunsese să‑l cunoască ceva mai bine timp de vreo două săptămâni în miezul unei veri pe când aveau amândoi șaptesprezece ani și de atunci nu‑l mai văzuse, deși își mai trimiseseră uneori, în primii ani după aceea, felicitări de Crăciun, lucruri de genul ăsta.

Chiar acum femeia, care se numea Anna, stătea în fața ușii încuiate în spatele căreia se afla, teoretic, bărbatul, care se numea Miles. Stătea cu brațul ridicat și cu mâna gata să – să ce? Să ciocănească? Să bată discret? Casa asta dichisită, perfect pusă la punct, perfect domesticită nu suporta zgomotul; orice scârțâit era un afront la adresa ei, iar stăpâna casei, care emana dezaprobare prin toți porii, era doar la doi pași în urmă. Dar Anna cu pumnul ridicat stătea acolo, de parcă era imaginea unuia dintre revoluționarii ăia de prin anii 80 gata să, ei bine, să facă ceva deloc liniștit. Să bată. Să răpăie. Să bubuie. Să care o ploaie de pumni.

Ciudată expresie, să care o ploaie de pumni. Undeva, dincolo de ploaia de pumni. Nu‑și amintea mare lucru despre el, dar știa că nu s‑ar fi împrietenit vreodată dacă n‑ar fi fost el genul pe care să‑l amuze un calambur forțat ca ăsta. Să fi fost el oare, spre deosebire de Anna în acest moment, genul de persoană care ar ști ce să‑i spună unei uși închise dacă ar sta de o parte a ei și ar vrea să‑l convingă pe cel de pe partea cealaltă s‑o deschidă? Genul care s‑ar putea întoarce către acea copilă întinsă pe burtă de‑a lungul scării cât de sus putea ajunge trupul ei micuț, cu degetele de la picioarele desculțe pe lemnul podelei de la parter și cu bărbia în palme pe cea de‑a cincea treaptă privind de acolo de jos, și să facă din prima o glumă bună, ce îi spune o ciupercă altei ciuperci când nu o crede? Fungi de‑aici, să turuie din prima despre chestii cum ar fi de unde a apărut, de fapt, o expresie ca a căra o ploaie de pumni?

Femeia din spatele Annei oftă. Îi ieși, cumva, un oftat cu ecou, ca într‑o peșteră. După care tăcerea de dincolo țiui și mai tare. Anna își drese glasul.

Miles, zise ea către lemnul ușii. Ești acolo?

Dar nu mai era prea sigură nici că ea însăși e acolo, nu recunoștea vocea aia cam behăită. A, uite, vezi – așa se face, cu nepăsarea sănătoasă a copilei aceleia. Pe jumătate băiat, pe de‑a întregul fată, se ridicase în coate pe scară, urcase în fugă treptele și era gata să bată cu putere la ușă.

Bum bum bum.

Anna simți fiecare bubuitură trecând prin ea ca și cum copila ar fi bătut în pieptul ei.

Unu, doi, trei, ieși de‑acolo dacă vrei, răcni copila.

Nu se întâmplă nimic.

Sesam, deschide‑te, răcni copila.

Se strecurase pe sub brațul Annei ca să ciocănească. O privea de acolo, de sub brațul ei.

rainbow (Undeva, dincolo de curcubeu), interpretată de Judy Garland în filmul Vrăjitorul din Oz.

Asta face ca piatra din gura peșterii să se dea la o parte, zise copila. Asta se spune în poveste, prin urmare piatra pur și simplu se dă la o parte.

Copila își apropie gura de ușă și vorbi din nou, de data aceasta fără să mai răcnească.

Cioc‑cioc, zise ea. Cine‑i acolo?

Cine‑i acolo?

Existau câteva motive serioase în acel moment din viața Annei Hardie să se întrebe ce înseamnă, chiar și pentru ea, să fie acolo.

Unul era slujba ei, la care tocmai renunțase, pe care ea și colegii ei o numeau în glumă ofițer de legătură, la ceea ce ea și colegii ei numeau doar pe jumătate în glumă Centrul pentru Permanență Provizorie (sau, invers, Centrul pentru Provizorat Permanent).

Altul era faptul că Anna se trezise cu câteva săptămâni în urmă în toiul celui de‑al cincilea deceniu de viață în toiul nopții, dintr‑un vis în care își văzuse propria inimă dincolo de coaste. Bătea cu mare greutate, pentru că era acoperită cu o crustă groasă dintr‑o materie care semăna cu chestia pe care ne‑o curățăm de la colțul ochilor dimineața când ne trezim. Se trezise, se ridicase în capul oaselor și își pusese mâna în dreptul inimii. Apoi se dăduse jos din pat, se dusese la oglinda din baie și se privise. Ea era.

Expresia i‑a amintit de ceva ce îi spusese cu ceva timp în ur­mă, la al doilea și ultimul lor prânz împreună, Denny de la Știrile Serii, cu care lucrase la câteva cazuri legate de relațiile de vecinătate și cu care avusese și o scurtă relație. Era un dulce Denny. Prima dată, era în picioare în bucătăria ei și și‑a scos cu blândețe penisul să i‑l arate, cu un amestec de speranță și timiditate, ca și cum s‑ar fi rușinat și s‑ar fi mândrit cu erecția lui în același timp; ei i‑a plăcut asta. Îi plăcuse de el. Dar totul se limitase la două întâlniri la prânz, și amândoi o știau. Denny era căsătorit, pe soția lui o chema Sheila, iar cele două fete și băiatul lor erau la liceu, la Clemont High. Anna a făcut o cană de ceai, a pus și zahăr și lapte pe tavă pentru că nu știa cum îl bea el, l‑a dus sus și s‑a strecurat înapoi în pat. Era unu și un sfert. Le rămăsese mai puțin de jumătate de oră împreună. El a întrebat‑o dacă putea să fumeze. Ea a zis că da, din moment ce era ultimul prânz. El a zâmbit. Apoi s‑a întors pe partea cealaltă, și‑a aprins țigara, a schimbat subiectul. A întrebat‑o: Îi venea să creadă că el putea rezuma ultimele șase decenii ale jurnalismului în șase cuvinte?

Hai, uimește‑mă, a zis ea.

Am fost acolo. Eu am fost, a spus el.

Era o observație banală, a zis el. Până la mijlocul secolului al douăzecilea, orice știre importantă suna cam așa: Am fost acolo. În ziua de azi: Eu am fost.

În curând aveau să fie opt cuvinte, a zis Anna. Noul secol adăugase deja încă două. Eu am fost, oameni buni. Ea și Denny au râs, și‑au băut ceaiul, s‑au îmbrăcat la loc și au plecat fiecare la slujba lui. Ultima dată vorbiseră cu câteva luni în urmă, despre cum să se ocupe de povestea cu copiii din cartier care le dăduseră copiilor de la adăpost să bea urină din sticle de limonadă.

În toiul nopții, câteva luni mai târziu, cu mâna în dreptul inimii, fără să simtă nimic, Anna se privise în oglinda de la baie. Ea era. Era o variantă de eu‑am‑fost.

Tot ea era apoi, cu două seri în urmă, în fața laptop‑ului, într‑o seară de vară, cu zgomotul de fond de la Wimbledon au­zindu‑se de la televizoarele vecinilor pe ferestrele deschise ale caselor de primprejur. Tot la Wimbledon era dat și televizorul ei. Sonorul de la televizorul ei era dat încet. Era soare la Londra și gazonul de la Wimbledon era încă de un verde intens, doar puțin bătătorit. Ecranul televizorului licărea nebăgat în seamă dincolo de ecranul laptop‑ului. Poc‑uri, ah‑uri și oh‑uri, bizar deconectate de la sursa lor, îi acompaniau clămpănitul la tastatură. Părea că toată lumea de afară era coloana sonoră de la televizor. Poate că era o nouă psihoză, Psihoza Jucătorilor de Tenis (PJT), în urma căreia treceai prin viață crezând că ești permanent privit de un public profund mișcat de orice mișcare de‑a ta, reacționând la orice reacție de‑a ta, remarcând orice moment remarcabil cu încântare / emoție / dezamăgire / bucu­rie răutăcioasă. Probabil că toți jucătorii de tenis sufereau de ceva de genul acesta, și poate că într‑o anumită măsură și toți cei care mai credeau în Dumnezeu. Dar oare însemna asta că oamenii care nu sufereau de așa ceva erau într‑o mai mică măsură acolo, în lume, sau cel puțin că erau acolo în mod diferit, pentru că se simțeau mai puțin observați? De ce nu ne‑am ruga la zeul jucătorilor de tenis, se gândi ea. Să‑i cerem lui, așa cum i‑am cere oricărui alt zeu, să ne dea pace în lume, să ne aibă în pază, să învie toate păsările care au murit vreodată, care s‑au cufundat vreodată în țărână ca niște grămăjoare de pene și oscioare găunoase și sfărâmicioase, să le înșire pe pervazul acela chiar acum, cele mici în față și cele mari în spate, și să le pună să cânte în cor refrenul antrenant din Îți spun adio, mierlă, un cântec pe care tatăl ei îl fluiera când era ea mică și pe care nu‑l mai auzise de mulți ani. Nimeni aici să mă iubească. Toți vor doar să mă amăgească. Așa era? Ceva despre amăgire, în orice caz. Chiar când se pregătea să caute versurile pe net, un bâzâit electronic o anunță că primise un mesaj nou pe laptop.

Noul mesaj era un email destul de lung pe care Anna aproa­pe că îl luă drept unul de genul te‑rog‑depune-bani-în-acest‑cont-fiindcă‑sunt‑pe‑moarte‑și‑am‑nevoie‑de‑ajutorul‑tău. Dar se opri cu degetul deasupra tastei delete când ceva îi atrase atenția. Îi era adresat ei, cu prenumele corect, dar cu inițiala numelui de familie greșită. Dragă Anna K. Era al ei, și în același timp nu era al ei, numele. Mai mult decât atât: ceva în legătură cu asta o făcea să se simtă ca într‑o fotografie, ca într‑un film. Îi trezea un sentiment asemănător cu cel pe care i‑l trezea cândva cuvântul vară. Mai mult decât orice, îi amintea de un volum fer­fenițit din colecția Penguin clasic de Kafka, da, Franz Kafka, pe care îl citise pe când avea șaisprezece sau șaptesprezece ani.
 

Fragment din romanul Era să fiu eu, de Ali Smith, în pregătire la Editura Univers, în seria de autor Ali Smith.  Traducere și note de Carmen Scarlet