Escală în Curtea Miracolelor

La intersecția Sebastian (cum vii dinspre centru), acolo unde oamenii, în general, își scuipă în sân, grăbesc pasul și o tulesc sprințar înainte, spre Alexandria, Anca Irinciuc a ales s-o cotească la stânga, spre zona crepusculară numită Ferentari, cu Zăbrăuțiul lui cu tot. Ceea ce se anunța a fi o aventură din specia coborârilor în Infern a devenit, în ochii și sub penelul artistei, o experiență revelatoare, o descoperire a geografiilor umane dintr-o curte bucureșteană a miracolelor.

Deși are o remarcabilă prolificitate în materie de producții plastice (fără fixații bătrânicioase privind genurile de manifestare și uneltele folosite), Anca Irinciuc mărturisește că nu are suficient timp la dispoziție pentru a picta, desena, cola cât poftește. De ce? Pentru că, pur și simplu, e confiscată de “job”, zice ea dintr-o respirație. Mi-am imaginat-o, pe dată, stând în fața unei palete grafice, într-o mare firmă de publicitate și trasând la greu în Photoshop. Nici vorbă, e profesoară de desen în mai sus amintitul Ferentari, are cărui bolgii i-au devenit, treptat, subiect de deambulări melancolice, de meditație, de analiză plastică. E greu de închipuit de ce o persoană de cert talent, dotată nu doar cu fler, ci și cu arguție, s-a rătăcit într-o profesie neplătită și într-un loc de muncă situat la confiniile civilizației. Un răspuns posibil (singurul, alături de acela că e o natură robustă) ar fi că a descins în Capitală venind tocmai de la Botoșani. Adică de acolo unde se agață harta României în cui și unde experiența extremelor ține de cotidian.

Expoziția ei de azi, Hidden World*, este a șaptea personală. În maniera de tratare a subiectelor, artista este constantă, fără să plictisească. O viziune realistă (de realism magic, trebuie precizat), cu detalii atent migălite, amestecate cu expedieri de crochiu, culori apoase, cu o transparență parșivă și contururi blurate, care amintesc de Margareta Sterian. După “Locuri cu întâmplări” care descriu viața pe moto, după “Pierduți în spațiu”, care pastișează (cam prea vizibil) personajele sferoide ale lui Miodrag Djurici, zis Dado, Anca Irinciuc ne povestește acum viața în Ferentari, în tot sordidul ei miraculos. Un tablou exponențial ni se pare acela în care niște personaje costumate în tonul sărbătorilor de iarnă (probabil niște Irozi, foto 1), agită bastoane și bălăbănesc niște capete blănoase. Agresivitatea lor vizibilă a solicitat (în închipuirea autoarei), sosirea trupelor de ordine. Scutierii sunt o pavăză simili-rațională menită să ne apere de un inconștient invaziv și turbulent. O situație pur inventată, dar care simulează realul cu abilitate. Insinuând, pe o portiță “derobée”, fantasticul. Personajul favorit, în restul tablourilor, este cerșetorul (foto 2-4), declasatul, victima societății. Dormind pe banca din parc, olog cu mâna întinsă, scormonind prin gunoaie, infirm agitând mătănii, șiruri de nevoiași rufoși ținându-se simbolic de mână pe drumul spre pierzanie, ca în “Parabola orbilor” a lui Bruegel (foto 5), pacienți de ospiciu ieșiți la aer în pijamale (foto 6), fetițe cu chibrituri, mame cerșind cu copilul întins în loc de mână. Când intruziunea hazardului și iraționalului nu se fac simțite prin ceea ce se povestește, autoarea ne restituie frisonul lor prin felul în care descrie: pierzând contururile, lăsând culorile să curgă într-o aparentă neglijență, poleind cu aburii nedecisului detaliile de decor.

Pentru ca nada realului să pară și mai convingătoare, artista a găsit de cuviință (într-un exces care, mie, mi s-a părut de efect îndoielnic) să completeze prezențele de pe simeze cu obiecte luate din lumea pe care o povestește: pantofi găuriți, pet-uri, zdrențe, cutiuța de pomană, jurnale mototolite, așezate toate la poalele tablourilor. Anca Irinciuc este însă suficient de originală (chiar atunci când citează), de puternică, de derutantă ca să mai aibă nevoie de astfel de amănunte ieftine. Cum îi spuneam și domniei-sale, mi-ar plăcea s-o văd în viitorul apropiat prelungindu-și pasiunea pentru zone defavorizate în Bronx sau în Harlem. Și fiind plătită pentru ceea ce face cu bani grei, nu din cutia milei cum este în clipa de față, ca profesor.

*) Centrul Artelor Vizuale, Căminul Artei, parter, 17-30 iunie

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, n 1982, al Universit`]ii Bucure[ti, Facultatea de filologie, sec]ia rom=n`-portughez`. Redactor principal ([i, ncep=nd cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, ntre 1985-2003. Colabor`ri (cronic` literar`, cronic` plastic`, traduceri) la numeroase reviste culturale, ncep=nd cu 1974. Redactor [i art-director la diverse publica]ii din ]ar`. A semnat mai multe volume de traduceri [i un volum de interviuri. Din anul 2000 p=n` n 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminic`.