Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Esenta artistului este "substanta salbatica"

O noapte "obisnuita" din timpul celui de-al doilea razboi mondial, intr-un orasel romanesc de provincie. Un spital cu ferestrele camuflate si cu luminile stinse. Bombardamentele se intetesc, lumea se agita pe coridoare si prin saloanele cuprinse de intuneric

Gelu Vlasin · 28 iunie 2000 · 4 min de citit

O noapte “obisnuita” din timpul celui de-al doilea razboi mondial, intr-un orasel romanesc de provincie. Un spital cu ferestrele camuflate si cu luminile stinse. Bombardamentele se intetesc, lumea se agita pe coridoare si prin saloanele cuprinse de intuneric. O femeie se zbate intre viata si moarte pentru a aduce pe lume un copil. Medicii ajung la concluzia ca singura solutie ramane interventia chirurgicala, nasterea prin cezariana. Copilul pare sanatos, iar la un moment dat incepe sa tipe cu disperare. Medicii si asistentele sunt de parere ca acest lucru este un semn al virilitatii si fortei, desi urletele micutului au continuat pana spre dimineata. Abia cand s-a luminat de ziua au constatat dezastrul. Cineva scapase din gresala nitrat de argint pe mana stanga a nou-nascutului, provocandu-i arsuri cumplite. Racnetele lui exprimasera suferinta, nicidecum virilitatea.

Aceasta a fost ingrozitoarea trauma a poetului Cezar Ivanescu si i-a marcat intreaga viata. Prima parte a copilariei si-a petrecut-o intr-un univers fascinant, la bunicii din partea tatalui. Pana la opt ani, a fost un baiat cuminte, genial, silitor, dupa care au urmat patruzeci si ceva de ani petrecuti sub zodia infernului, o data cu mutarea de la Husi la Bucuresti, intr-o lume absolut antipatica, straina, rea si convulsiva – dupa cum insusi o descrie.

Parintii i-au spus Cezar pentru ca s-a nascut prin cezariana. Dupa varsta de opt ani, a devenit un “caz” atat la scoala cat si in familie. Era un veritabil personaj, tot timpul suspectat, marginalizat, revoltat, neconventional, situandu-se prin forta imprejurarilor dar si printr-o inteligenta diabolica in afara spatiilor care l-ar fi putut mortifica, acapara si constrange. Se poate spune chiar ca si-a cultivat cu ostentatie imaginea de “baiat rau”, felicitandu-se adesea ca in acest fel a reusit sa nu faca mizerabilele compromisuri pe care le-au facut foarte multi confrati in perioada comunista.

Marginalizarea i-a dat prudenta, vigilenta in plus si o obisnuinta de autoanaliza pe care multi dintre colegii lui au pierdut-o. Atunci cand esti pus sub semnul indoielii, cand esti pe margine, tot timpul iti pui intrebari asupra ta insuti, asupra celorlalti, esti obligat sa te afli mereu in alerta, in conflict perpetuu cu tine si cu ceilalti. Cand esti un “personaj normal”, supus normelor sociale, conventiilor, risti sa pierzi putin cate putin din “substanta salbatica”, esentiala pentru un artist autentic, spune poetul.

Cezar Ivanescu isi aminteste de scoala ca de una foarte dura, opresiva dar nu foarte rea, pentru ca avea un corp de profesori de elita, formati in perioada antebelica. Printre acestia, poetul il pomeneste pe cel de limba romana, un evreu de mare clasa si cultura, Harry Zupperman, care fusese coleg de facultate cu Eugen Ionescu si Alexandru Sahia. Acei profesori au avut o influenta covarsitoare asupra elevilor, prin informatiile vaste pe care le detineau si mai ales prin tinuta morala, unii platindu-si verticalitatea cu ani grei de inchisoare. Oricum, crede poetul, scoala nu este decat acel cadru rigid care te determina sa te descoperi pe tine insuti, dar niciodata n-o sa-ti dea totul, n-o sa fie perfecta. El recunoaste ca liceul, iar nu facultatea a reusit sa-i dea formatia intelectuala de baza. In liceu a invatat tot ce i-a trebuit ca intelectual.

A facut sport de performanta, iar la varsta de 17 ani si-a consumat prima “repetentie”, la Liceul de baieti din Barlad, fiind obligat astfel sa se transfere intr-o clasa umanista, cu 40 de fete si vreo patru-cinci baieti. “Fatalmente”, pentru a reusi sa comunice cu colegele, a trebuit sa se apuce de scris poezie, majoritatea fetelor fiind “poetese consacrate”. Asa ca, indragostindu-se de prima eleva matura si poeta din viata lui, Cezar Ivanescu s-a apucat de scris versuri. In cateva luni, avea deja o “opera poetica”, cu care putea veni la “masa verde” a tratativelor amoroase. La inceput a fost luat in serios de colege, apoi de profesori, apoi de alti oameni, pentru ca in cele din urma sa se ia in serios el insusi, o data cu marea sansa de a cunoaste cativa marginalizati, fosti detinuti politici, care i-au oferit adevarata initiere in literatura.

Astazi, “zodia infernului” pare ca a inceput sa apuna iar poetul Cezar Ivanescu a intrat in ultimul ciclu al existentei sale favorizat, dupa cum insusi afirma, atat din punct de vedere cosmic, cat si zodiacal: anul 2000 este favorabil Zodiei Leului (Cezar Ivanescu s-a nascut pe 6 august) si practic tot ceea ce trebuia sa i se intample pozitiv i s-a intamplat deja si aproape tot ce si-a propus sa realizeze a realizat in acest an crucial.

Citește și