Este timpul ca statul să arunce prosopul la Oltchim

Statul se comportă la Oltchim ca un jucător dependent de poker care și-a pierdut toți banii făcând pariuri riscante dar care continuă să joace cu bani împrumutați sperând într-o mână câștigătoare în loc să se ridice și să plece de la masă și să marcheze pierderile sau “cut the losses”, vorba unui director de companie căruia i-am luat recent un interviu.

Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, continuarea jocului are o singură finalitate și anume pierderea unei sume și mai mari de bani.

Primul pariu riscant făcut de stat a fost întârzierea privatizării combinatului, care fusese hotărâtă în februarie 2007, până în toamnă, când la Oltchim au început problemele legate de întreruperea alimentării cu materie primă de la Arpechim.

Dacă statul ar fi privatizat Oltchim în vara anului 2007, an de vârf pentru economie, ar fi fost una dintre cele mai de succes privatizări din istoria post decembristă.

Jocul a continuat însă, iar în noiembrie 2008 Guvernul Tăriceanu a făcut un nou pariu riscant hotărând să pună în “stand-by” privatizarea combinatului care deja avea probleme serioase și se confrunta cu pierderi anuale de sute de milioane de lei.

În 2009 în loc să privatizeze combinatul și să-și marcheze pierderile Guvenul a decis să investească 500 mil. euro în Oltchim, din care 400 mil. euro prin garanții de stat deși combinatul era supraîndatorat și abia își putea plăti ratele la bancă.

l-am întrebat la acea vreme pe Mircea Ursache, președintele AVAS, instituție la care Oltchim datora 250 mil. euro, de ce statul vrea să investească încă 400 mil. euro în combinatul chimic. Răspunsul fostului șef al AVAS a fost că vrea să recupereze întreaga creanță pentru că în cazul unei executări silite a Oltchim instituția de stat ar fi recuperat mai puțin de 10% din bani.

Astăzi statul se află însă în postura de a nu mai recupera nimic din creanțele de peste 400 mil. euro pe care le are asupra combinatului prin intermediul AVAS și Electrica, valoarea companiei fiind negativă sau cel mult zero după cum arată și evaluările realizate cu ocazia ultimei tentative de privatizare.

Acum opțiunea privatizării cu greu mai pare valabilă pentru că datoriile acumulate în urma pierderilor din ultimii ani atârnă greu și fac neatractivă compania în fața investitorilor, lucru confirmat și de eșecul recentei tentative de privatizare.

Paguba pe care Oltchim a ajuns să o producă astăzi statului, cu alte cuvinte tot nouă contribuabililor, a ajuns să depășească un milion de lei pe zi însă Guvernul continuă să joace cartea reluării activității nerentabile și privatizării fără ștergerea datoriilor sperând într-o salvare miraculoasă din partea rușilor de la TISE. Pe “surse guvernamentale” aceștia își păstrează interesul pentru combinat dar “oficial” nu au scos niciodată vreun cuvânt și nici nu au participat la licitația din septembrie.

Acum, în al nouălea ceas, este cazul ca statul să nu mai spere că-și va vedea vreodată banii din investiția proastă pe care a făcut-o în Oltchim și să recupereze ce se mai poate recupera în loc să continue să piardă sute de milioane de lei pe an.

Oare câte tranșe de la FMI va trebui să ia România în final pentru a acoperi “gaura” de la Oltchim ?

Analiștii, consultanții financiari, inclusiv băncile creditoare, care și-au provizionat o mare parte din împrumuturile către Oltchim, recunosc că gigantul petrochimic se află în insolvență, mai puțin statul. Un proces rapid de insolvență care să se finalizeze cu vânzarea activelor Oltchim către un investitor strategic, fără povara datoriilor uriașe, pare acum a fi singura soluție “salvatoare” pentru Oltchim.

Precedente există, cazul Hidroelectrica fiind grăitor pentru modul cum o companie de stat poate să-și revină în urma unui proces de restructurare prin intermediul insolvenței însă trebuie să existe și voință politică.

Adrian Cojocar este redactor piețe de capital la ZF