Este ușor să imiți ceea ce a mai fost imitat/ de Alex. Ștefănescu

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.

– Dacă vrei să compui o povestire științifico-fantastică, te rog s-o faci în solitudine, după…program. Acum avem de susținut o discuție serioasă.

– Ai ceva împotriva literaturii științifico-fantastice?

– Nu. Am ceva împotriva devierilor de la sensul de bază al unei demonstrații. Să recapitulăm, deci. Din dialogul de până acum rezultă că nu ai de ales și recunoști pierderea treptată a actualității unei opere literare. Bineînțeles că fiecare reprezintă o contribuție, cum ai spus, dar ca realitate de sine stătătoare se perimează, lent, până la anulare din cauza necontenitei evoluții a limbii ca și din cauza căderii în desuetitudine a realității istorice din care a fost luată “materia primă” necesară constituirii realității artistice.

– Procesul se desfășoară, în orice caz, foarte încet. Sunt atâtea creații literare rămase din Antichitate care nici azi nu și-au pierdut valoarea.

– S-a desfășurat foarte încet până de curând. Dar, după cum singur constați, progresul se accelerează. Treptele purtătoare ale rachetei se aprind într-un ritm tot mai rapid.

– Scriitorul nu-și poate lua nici o măsură de precauție?

– Își poate lua. De exemplu, mutând accentul de la decor la mișcările sufletești care nu se modifică atât de repede.

– Aceste mișcări nu pot fi reprezentate abstract. Se afirmă tot într-un cadru și anume în unicitatea lui. Nu am cum să sugerez sentimentul de singurătate decât înfățișându-l pe un om pe o plută, în mijlocul oceanului, sau într-o pădure nemaicălcată de picior omenesc, sau înconjurat de nisipurile nesfârșite dintr-un deșert.

– Este adevărat, dar eu vorbeam nu de o renunțare la cadru, ci de felul cum se pune accentul. Cine se ocupă cu prioritate de exotismul ambianței, cine își oferă o voluptate de colecționar inventariind obiectele, cine intră, prozaic, în analiza minuțioasă a momentului istoric nu se dovedește prevăzător față de primejdia perimării operei sale. Centrul de interes trebuie mutat spre dimensiunile fundamentale ale ființei noastre. Iar cât privește recuzita cu care evidențiem aceste dimensiuni – pentru că este absolut necesară o recuzită – se cuvine să ne-o procurăm din ambianța specifică existenței moderne. Să avem, chiar, un gust al anticipației…

– Până la urmă, tot literatura științifico-fantastică!

– Să nu exagerăm. Dar mă gândesc că, de pildă, sentimentul de singurătate pe care îl invocai mai înainte ar putea fi reprezentat mai curând prin izolarea cuiva într-una din miile de locuințe ale unei mari aglomerări urbane sau prin așteptarea, fără speranță, la marginea unei autostrăzi pe care trec în flux continuu nenumărate mașini.

– Sau, de ce nu, prin descrierea singurătății cosmice pe care o simte un astronaut – nu făcea Dumitru Prunariu exact această mărturisire? – atunci când Pământul dispare din raza sa vizuală.

– Ai înțeles perfect. Ca să nu mai vorbim despre faptul că se ajunge, astfel, și la o nouă nuanță a emoției, pentru că ansamblul de circumstanțe are întotdeauna specificul său, inimitabil și generează o stare sufletească aparte. Și mai este ceva. Scriitorul care ține pasul cu epoca sa se situează pe o linie de forță principală, mărindu-și în mod inteligent șansa supraviețuirii artistice. Ori de câte ori se va mai evoca epoca respectivă, ori de câte ori istoricii, sociologii, antropologii, etnografii ș.a.m.d. o vor supune unui studiu sistematic, se vor referi, inevitabil, și la literatură și anume la acea literatură care reprezintă spiritul momentului. Îți dai seama că în secolul douăzeci și unu nici un cercetător nu se va arăta interesat de acea parte din poezia de azi care pastișează creația lirică din veacul al nouăsprezecelea. Atenția sa se va îndrepta în mod sigur asupra unor cărți de versuri caracteristice pentru perioada de acum. Recunosc că nu este ușor să ai vocația prezentului, pentru că trebuie să faci față unor situații neprevăzute, aducând în literatură elemente care n-au mai fost folosite ca mijloace de expresie. Este relativ ușor să imiți ceea ce a mai fost imitat; ți se pretinde, cel mult, o diferențiere subtilă de stilul predecesorilor (“variațiuni pe aceeași temă”). Dar este dificil și adeseori, la prima vedere, imposibil să convertești în literatură materia încă fumegândă a realității imediate.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com