Eternitate românească

Zilele trecute, m-am pus pe răsfoit o carte “veche”. Mă întorc la ea când și când, la intervale neregulate, după un orar ciudat, care mă ia și pe mine pe nepregătite. Dar fiecare lectură îmi procură delicii de nedescris. Găsesc mereu într-o observație, într-o întorsătură a frazei, într-un diagnostic sau într-o ironie ceva proaspăt, ceva care să-mi curețe mintea și ochii de praful și noroiul cotidian. De data asta, am dat peste un pasaj pe care îmi permit să-l reproduc aici:
“În epoca de tranziție, prin care a trebuit să trecem ca să ieșim din starea de umilință în care eram căzuți și să ne ridicăm la o viață civilă și politică, am putut avea multe și mari decepțiuni, am putut întâlni în cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemării au lipsit de la datoria lor, alții, regretând o stare de lucruri în care trăise, care le convenea și le profita poate, se uita cu dor la trecutul țării; pe alții, îngrijați de repegiunea cu care se succedau aspirațiunile și exigențele naționale, rămâneau înapoi; pe mulți îngâmfați de succesele națiunei, la cari nici cu gândul nu gândise, își atribuiau lor tot meritul, fără a voi să recunoască cea mai mică participare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurărilor dinafară. Am putut vedea oameni orbiți de invidie sau de ambiție care nu au cruțat nici intriga, nici clevetirea pentru a ajunge sau pentru a se susține la putere sau la favoare, sau pentru a-și face o popularitate.”
Dacă n-aș fi amintit de la bun început despre cartea “veche”; dacă aș fi umblat puțin la topica și stilul autorului; dacă aș fi construit altcumva aceste rânduri, cu siguranță că paragraful de mai sus ar fi putut trece drept o analiză laconică, rece și necruțătoare a prezentului.

Dar el nu a fost scris nici ieri, nici alaltăieri, ci pe la 1880, de lucidul și savurosul, cel puțin pentru mine, Ion Ghica. Și el ne amintește, astăzi, că locuim într-un soi de eternitate nătângă și păguboasă, că arătăm acum ca în anii ’90 ai sfârșitului de secol XX și la fel arătam și în anii ’80 ai sfârșitului de secol XIX.
Suntem pereni în metehnele și tarele noastre. Multe dintre ele le-am transformat în virtuți și le privim ca pe niște odoare. Măcinăm la moara neputinței cu sârg și îndărătnicie. Ne-am descoperit vocația statului pe loc. Mimăm modernitatea, justiția, morala, educația, democrația. O facem cu o voluptate bolnăvicioasă și cu rânjete superioare, în vreme ce în jurul nostru totul a început să miroase urât și alarmant.