Eu, Mona Lisa/ de Jeanne Kalogridis

Am deschis ușa grea, de lemn, a capelei și m-am strecurat înăuntru. Interiorul era întunecat și mohorât, luminat doar de candelele ce pâlpâiau în fața micilor picturi ale sfinților protectori ai familiei noastre: Ioan Botezătorul, îmbrăcat în straie de lână, în cinstea Florenței, Fecioara Crinului, Santa Maria del Fiore, preferata mamei mele, după care fusese numit Domul, și Sfântul Anton, care-l purtase pe pruncul Isus în brațe și după care fusese botezat tata.

Cele mai multe capele private ale familiilor florentine erau decorate cu picturi murale mari, înfățișând adesea membrii familiei ca sfinți sau Madone. Capelei noastre îi lipseau asemenea decorațiuni, în afară de picturile celor trei sfinți. Cea mai mare podoabă a noastră era suspendată deasupra altarului: o statuie mare de lemn a lui Christos crucificat; expresia lui era la fel de chinuită și de tristă ca aceea a Mariei Magdalena în vârstă, care se căia, din baptisteriul Domului.

Când am intrat, am auzit un geamăt ușor, grav. Când am ridicat lampa în direcția zgomotului, am văzut o siluetă întunecată îngenuncheată la grilajul altarului. Tata se ruga din toată inima, cu fruntea pe încheieturile mâinilor împreunate.

Am îngenuncheat lângă el. S-a întors spre mine și lacrimile adunate în ochii săi chihlimbarii au sclipit în lumina lămpii.

― Fiica mea, iartă-mă, a spus.

― Nu, am zis eu, tu trebuie să mă ierți. Te-am lovit.

― Și eu te-am lovit. Tu nu voiai decât să-ți aperi mama. Asta voiam și eu, dar m-am pomenit făcând taman pe dos. Sunt mai în vârstă și ar trebui să fiu mai înțelept. A privit în sus la Christosul cel chinuit: După atâția ani, ar fi trebuit să învăț să mă stăpânesc…

Voiam să-l liniștesc. Am pus o mână pe brațul lui și am spus încet:

― Deci am moștenit firea iute de la tine.

A oftat și și-a trecut blând buricul degetului mare peste obrazul meu.

― Biet copil, nu e vina ta.

Încă îngenuncheați, ne-am îmbrățișat. În clipa aceea, medalionul uitat a ales să-mi alunece de la cingătoare. S-a lovit de podeaua de marmură, a descris un cerc perfect, apoi, a căzut pe o parte.

Tata s-a întins după monedă, a ridicat-o și a privit-o, apoi și-a îngustat ochii și și-a ferit puțin fața, de parcă ar fi fost gata să fie pălmuit. Apoi a spus:

― Vezi, la asta dă naștere furia. La acte de violență.

― Da, am spus eu, nerăbdătoare să închei conversația, pentru a reveni la plăcutul sentiment al împăcării. Mama mi-a povestit despre crima care a avut loc în Dom. A fost un lucru îngrozitor.

― A fost. Nu există nici o scuză pentru crimă. Asemenea violențe sunt fapte abominabile înaintea lui Dumnezeu.

Medalionul de aur, pe care-l ținea tot sus, a lucit în lumina palidă.

― Ți-a spus și care a fost reversul?

Am încercat să înțeleg, dar n-am reușit. La început, am crezut că se referea la medalion.

― Reversul?

― Lorenzo. Dragostea lui pentru fratele ucis l-a făcut să înnebunească în zilele care au urmat. Optzeci de oameni în cinci zile. Câțiva erau vinovați, dar cei mai mulți doar aveau nenorocul de a se înrudi cu cine nu trebuia. Au fost torturați fără milă, sfâșiați în patru, iar trupurile lor sfâșiate și însângerate au fost aruncate pe ferestrele Signoriei. Și ce i-au făcut cadavrului bietului Messer Iacopo…

S-a cutremurat, prea îngrozit de amintire, pentru a continua.

― Și totul în zadar, căci nici un râu de sânge nu-l putea învia pe Giuliano. A deschis ochii și s-a uitat la mine: Ai o latură răzbunătoare, copilă. Ascultă ce-ți spun. Răzbunarea nu aduce nimic bun. Roagă-te ca Dumnezeu să te elibereze de ea. Mi-a pus medalionul rece în palmă. De fiecare dată când îl vei privi, să-ți amintești ce ți-am spus.

Mi-am coborât privirea și i-am primit supusă vorbele în timp ce mâna mi s-a închis repede peste comoară.

― Îmi voi aminti.

Spre ușurarea mea, în sfârșit, s-a ridicat și eu i-am urmat exemplul.

― Ai mâncat? l-am întrebat.

A dat din cap că nu.

― Atunci, s-o găsim pe bucătăreasă.

Pe drumul de ieșire, tata a luat lampa și a oftat.

― Domnul să ne ajute, fiica mea. Dumnezeu să ne ajute să nu ne lăsăm din nou pradă furiei.

― Amin, am spus.

*

În noaptea aceea, înainte ca Zalumma să se ducă la culcare, am căutat-o și am convins-o să vină în cămăruța mea. Am închis ușa după noi, apoi, am sărit în pat și mi-am cuprins genunchii cu brațele.

Și alte șuvițe zburlite și sârmoase îi ieșiseră din cozi și scânteiau în lumina lumânării din mâna ei, care îi dădea feței o încântătoare strălucire stranie și pâlpâitoare, perfectă pentru povestea îngrozitoare pe care voiam s-o aud.

― Spune-mi despre Messer Iacopo, am încercat eu s-o conving. Tata spune că i-au profanat cadavrul. Știu că l-au executat, dar vreau să aflu amănuntele.

Zalumma s-a împotrivit. De obicei, îi plăcea să povestească asemenea lucruri, dar acesta era un subiect care se vedea că o tulbura.

― E o poveste îngrozitoare pentru un copil.

― Toți oamenii mari o știu și, dacă nu mi-o spui, o s-o rog pe mama.

― Nu, spuse ea atât de repede, încât răsuflarea ei aproape că stinse flacăra. Să nu îndrăznești să o superi cu așa ceva. Încruntându-se, a pus lumânarea pe noptiera mea. Ce vrei să știi?

― Ce i-au făcut cadavrului lui Messer Iacopo… și de ce. Nu el l-a înjunghiat pe Giuliano… așa că de ce l-au ucis?

S-a așezat pe marginea patului meu și a oftat.

― Aceste întrebări au mai multe răspunsuri. Bătrânul Iacopo de’ Pazzi era patriarhul clanului Pazzi. Era un om învățat și foarte respectat de toată lumea. Era cavaler și de aceea îi spuneau “Messer”. Nu el a început complotul pentru uciderea fraților Medici. Cred că a fost convins să i se alăture când a fost limpede că ceilalți aveau să continue cu sau fără el.

― Mama ta ți-a spus că, atunci când l-au omorât pe Giuliano, au tras clopotele din campanila de lângă Dom?

― Da.

― Acela a fost semnalul pentru Messer Iacopo să călărească până în Piazza della Signoria și să strige “Popolo e libertà!“, îndemnându-i pe oameni să se ridice împotriva familiei Medici. Tocmise aproape o sută de soldați perugieni care să-l ajute să cucerească Palazzo della Signoria și credea că cetățenii îl vor ajuta. Dar lucrurile nu au mers așa cum plănuise. Priorii au aruncat cu pietre în el și în armata lui de la ferestre, iar oamenii s-au întors împotriva lui, strigând “Palle! Palle!“

Când a fost prins, l-au spânzurat la o fereastră, aceeași fereastră unde-i spânzuraseră și pe Francesco de’ Pazzi, și pe Salviati. Datorită rangului său și datorită respectului pe care i-l purtau oamenii, a fost primul căruia i s-a îngăduit să-și mărturisească păcatele și să primească ultima împărtășanie. Mai târziu, a fost îngropat în mormântul familiei sale, la Santa Croce.

Dar s-a născut un zvon cum că, înainte de a muri, Iacopo își vânduse sufletul Diavolului. Călugării de la Santa Croce s-au speriat și au dezgropat cadavrul, pentru a-l reîngropa în afara zidurilor orașului, în pământ nesfințit. Atunci, niște giovani au dezgropat corpul la trei săptămâni de la moartea lui Messer Iacopo.

Fusese îngropat cu lațul în jurul gâtului și giovani-i i-au târât cadavrul de funie prin tot orașul. Zalumma a închis ochii și a clătinat din cap, amintindu-și. L-au batjocorit zile întregi, de parcă trupul său era o marionetă. L-au dus la reședința lui și l-au izbit cu capul de ușă, pretinzând că cerea să intre. Eu…

A șovăit și a deschis ochii, dar nu m-a văzut.

― I-am văzut pe el și pe giovani când mă întorceam de la piață într-o zi. Sprijiniseră cadavrul de o fântână și vorbeau cu el. “Bună ziua, Messer Iacopo!”, “Treceți, vă rog, Messer Iacopo”, “Ce vă face familia azi, Messer Iacopo?”.

― Apoi, au lovit cadavrul cu pietre. Scotea sunete îngrozitoare, bufnituri înfundate. Plouase timp de patru zile când fusese îngropat și era foarte umflat. În ziua când fusese spânzurat, purtase o frumoasă tunică violet. Tunica putrezise și era acoperită acum cu o mâzgă negru-verzuie, iar fața și mâinile lui erau albe ca burta unui pește. Gura îi era căscată și limba umflată îi ieșea din gură. Avea un ochi închis și unul deschis, acoperit cu o pojghiță cenușie, și ochiul acela părea că se uita fix la mine. Părea să ceară ajutor de dincolo de mormânt.

M-am rugat pentru sufletul lui atunci, deși tuturor le era frică să spună vreo vorbă bună despre Pazzi. Giovani s-au mai jucat cu corpul câteva zile, apoi, s-au săturat de el și l-au aruncat în Arno. La Pisa a fost văzut plutind spre mare. Zalumma tăcut o vreme, apoi s-a uitat la mine: Trebuie să înțelegi, Lorenzo făcuse multe lucruri bune pentru oraș. Dar a menținut vie ura oamenilor pentru Pazzi. Nu mă îndoiesc că cel puțin unul dintre giovani a primit un florin sau doi de la Lorenzo însuși. Răzbunarea lui n-a cunoscut limite și, pentru asta, Dumnezeu îl va face să plătească într-o zi.

A doua zi, pentru a-și cere scuze, tata m-a luat cu el în caleașcă pentru a livra cele mai bune țesături de lână ale sale la palazzo Medici, de pe Via Larga. Am intrat pe porțile mari de fier. Ca întotdeauna, am rămas în trăsură, în timp ce servitorii priponeau caii, iar tata a intrat pe ușa laterală, însoțit de servitorii familiei Medici, încărcați cu mărfurile lui.

A stat înăuntru mai mult decât de obicei, aproape trei sferturi de oră. Mi-am pierdut răbdarea, după ce studiasem fațada clădirii și-mi secătuisem mintea gândindu-mă ce s-ar putea afla în spatele ei.

În cele din urmă, gărzile de la intrarea laterală s-au dat la o parte și tata a ieșit. Dar, în loc să se întoarcă la trăsură, a pășit într-o parte și a așteptat. Un careu de gărzi cu săbii lungi l-a urmat pe ușă. O clipă mai târziu, a ieșit un singur om, sprijinindu-se cu putere de brațul musculos al altuia. Avea un picior desculț și înfășurat chiar deasupra gleznei în cea mai moale lână pieptănată, din care se făceau păturile nou-născuților.

Era pământiu la față și ușor încovoiat, clipind în soarele puternic. S-a uitat la tata, care i-a atras atenția spre trăsura noastră.

M-am aplecat în față pe scaun. Bărbatul, lipsit de frumusețe, cu un nas mare și coroiat și cu falca de jos strâmbă, a privit către mine. După ce i-a spus ceva tovarășului său, s-a apropiat, strâmbându-se de durere la fiecare pas, abia putând să-și susțină greutatea pe piciorul beteag. Dar a continuat până când a ajuns la câțiva stânjeni de mine. Chiar și atunci, a trebuit să-și întindă gâtul în față, pentru a mă vedea.

Ne-am privit netulburați o clipă. M-a țintuit cu privirea și ochii i s-au umplut de o emoție ascunsă, pe care nu o înțelegeam. Aerul dintre noi părea să vibreze, de parcă tocmai lovise fulgerul. Mă cunoștea, deși nu ne întâlniserăm niciodată.

Apoi, bărbatul a dat din cap spre tata și s-a retras în fortăreața sa. Tata a urcat în trăsură și s-a așezat lângă mine fără un cuvânt, ca și cum nu se întâmplase nimic neobișnuit. Cât despre mine, n-am rostit nici un cuvânt, eram amuțită.

Tocmai îl întâlnisem pentru prima dată pe Lorenzo de Medici.

Fragment din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în colecția “Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu. Traducere de Carmen Săndulescu și Marian Brătescu