Eu, noi, ceilalti

In societatile totalitare, oamenilor li se refuza dialogul, pentru ca dialogul presupune comunicare, iar comunicarea – cunoastere. Pe la sfarsitul anilor ’70, am avut sansa de a intalni un om care mi-a vorbit despre virtutile dialogului si despre indisolubila lui legatura cu libertatea.
Acel om, a carui limba materna nu era limba romana, imi vorbea in romaneste cu acea grija sporita, impinsa catre hipercorectitudine, care te face sa iti alegi cuvintele cu precautie – acele cuvinte care sa exprime exact ceea ce vrei sa comunici.
L-am respectat si l-am iubit pe acel prieten mai mare pentru rabdarea cu care, intr-o lume grabita, falsa, distorsionata, m-a invatat primele litere ale alfabetului democratiei, importanta comunicarii. Mai tarziu, aveam sa constat singura ca o realitate de carton este construita din cuvinte de carton, ca inconsistenta unei atitudini, a unui fapt nu poate fi nutrita de o traire adevarata, ca prin cuvintele de parada care umpleau paginile ziarelor si salile de sedinte curgea doar apa de ploaie.
Dupa 1990, am descoperit ca poti spune ce vrei, cand vrei si  cum vrei. Acelasi dispret fata de cuvinte, dar venit din cealalta parte. In locul spaimei, al constrangerii, usuratatea si superficialitatea. Asa ca, pana la urma, desi vorbim mai mult, comunicam la fel de putin. Nu reusim sa transmitem mai nimic celuilalt pentru ca nici macar cu noi insine nu suntem in stare de un monolog adevarat. Toate talk-show-urile din lume sunt identice, mici fragmente de viata “in vitro”, intoarse pe toate partile, sufocate de cuvinte care nu comunica nimic.
Ca un elev constiicios, incerci sa-ti iei notite si vezi la sfarsit pagina alba, pe care se lafaie doar praful stralucitor al retoricii.
Unul dintre cumplitele paradoxuri ale societatii postmoderne il constituie inmultirea mijloacelor de comunicare in dauna substantei comunicarii. Focurile pe dealuri din vechime transmiteau fara echivoc primejdia. Acum facem teleconferinte, trimitem SMS-uri, email-uri, vorbim la celular si ne intelegem la fel de putin ca pe vremea postalionului. Obiecte sofisticate duc de colo-colo sangele tot mai palid al cuvintelor noastre, al trairilor noastre pitice. Si ne mai miram ca se intampla ceea ce se intampla cu lumea noastra la acest inceput de mileniu. Sufocati de aparate complicate, descoperim umiliti ca scrisoarea Julietei nu ajunge nici acum la destinatie.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar