Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Eu nu cred/ de Tudor Călin Zarojanu

În același timp, nu cred într-un Dumnezeu bun să apelezi la El doar când dai de greu. După cum nu cred într-o Biserică – aceea Ortodoxă, în care m-am născut, sau oricare alta – bună doar de nunți, botezuri, înmormântări, sfeștanii.

Tudor Calin Zarojanu · 20 august 2015 · 4 min de citit

Eu nu cred într-un Dumnezeu răzbunător, ranchiunos, veșnic încruntat.

În același timp, nu cred într-un Dumnezeu bun să apelezi la El doar când dai de greu. După cum nu cred într-o Biserică – aceea Ortodoxă, în care m-am născut, sau oricare alta – bună doar de nunți, botezuri, înmormântări, sfeștanii. Am întâlnit mulți oameni care se plâng că Biserica s-ar comporta ca o firmă de prestări servicii, dar nu-și pun nicio clipă problema dacă nu cumva avem și noi vreun rol în asta.

Cred cu tărie că Dumnezeu este atotputernic și atotprezent, dar nu și atotintervenționist. Mi se pare  ridicol să-ți imaginezi că, dacă ești (sau măcar te consideri) dreptcredincios, altruist, bun și blând (cam așa ne vedem fiecare, nu?), Dumnezeu musai să se pună pavăză ca nu cumva să-ți rupi vreun deget. Și mi se pare și mai caraghios să I te rogi să nu se petreacă așa ceva. Rugăciunile – extrem de importante și cât se poate de justificate – ar fi frumos să fie înălțate pentru situații ceva mai grave…

Dumnezeu a lăsat oamenilor libertatea alegerii. Este un lucru senzațional, de prea puțini înțeles cu adevărat. Libertatea alegerii înseamnă inclusiv libertatea alegerii greșite. Ar fi mult dincolo de îndrăzneală nerușinată să-i punem lui Dumnezeu în sarcină greșelile, păcatele, infracțiunile și mârlăniile noastre!

Și chiar de n-ar fi vorba de greșeli și crime, un preț oricum ar exista. Nimic pe lume nu vine fără un preț. Cu singuranță nu libertatea! În acest colț de lume, noi, românii și frații noștri întru strivire sub tancurile sovietice și sub jumătatea de secol de întuneric pe care au adus-o, am experimentat pe pielea noastră, acum un sfert de secol, prețurile libertății. De pildă, responsabilitatea. Câți dintre noi, cei maturi în Decembrie 1989, luam vreo decizie cât de cât importantă, profesional vorbind, înainte de acel moment? Dintr-o dată am avut voie să facem și să spunem orice, și asta ne-a derutat foarte tare! Dintr-o dată am avut voie să scriem cărți fără cenzură, și asta ne-a dat rău peste cap!

Un preț – o lungă listă de prețuri! – are și democrația. Am văzut asta foarte de curând, în Grecia, care a creat un precedent extrem de delicat. Mâine, s-ar putea organiza undeva în lume un referendum pe tema: „Vreți să nu mai plătiți niciodată niciun impozit și nicio taxă?” Oare care ar fi rezultatul?…

Așadar, Dumnezeu ne-a dat libertatea alegerii. Nu I se poate cere socoteală pentru ce-alegem noi – ca indivizi, grupuri sau națiuni.

Eu nu cred într-un Dumnezeu ostil cunoașterii, considerând cercetarea științifică o ofensă la adresa Lui. Trebuie să fii foarte superficial sau foarte rău-voitor ca să socotești că îndemnul „Crede și nu cerceta!” scoate știința în afara legilor spirituale. El nu se referă la niciun aspect științific, ci tocmai la lucrurile care se află dincolo de știință. La miracole. „Nu cerceta!” nu pentru că ar fi interzis, ci pentru că ar fi inutil! Și impropriu. Cum bine spunea Charles Bukowski, religia și știința nu se pot afla în contradicție, necum în rivalitate, pentru simplul motiv că nu au același obiect de activitate!

De altfel, toate Bisericile milenilui trei se folosesc la greu de știință – cum ar putea să-i nege utilitatea? A!, că există „opinii separate” privitoare la chestiunile care implică etica științifică – eutanasie, clonare – asta e cu totul altceva, și nu are neapărat legătură cu credința în Dumnezeu. Sunt destui atei sau agnostici care au serioase rezerve față de atare demersuri. În cartea „La nord de noi înșine”, Radu Tudoran relatează scena halucinantă în care doi studenți la medicină examinează atent uterul proaspăt extirpat al mamei lor, și conchide fără drept de apel: „Există o limită dincolo de care curiozitatea, fie ea și științifică, nu se poate justifica”. N-o face din perspectivă religioasă, ci umană.

În fine, nu cred într-un Dumnezeu lipsit de nuanțe, morocănos și fără simțul umorului. Nu cred într-un Dumnezeu care, ținând cont de a treia Sa Poruncă, „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”, îl trimite negreșit în focurile Gheenei pe cel care face o glumă cu conținut religios.

Cred într-un Dumnezeu care se emoționează uneori și alteori zâmbește. Un Dumnezeu care și-a lăsat copiii să alerge pe dealuri, cu riscul de-a se împiedica, de-a cădea într-o râpă, de-a se răni. Tresare pentru ei, ca orice părinte, dar nu intervine decât în rare situații.

Pentru ca ei să rămână liberi. Cu totul și cu totul liberi.

Citește și