Eu și timpul (II)/ de Margareta Pâslaru

Compozitorul George Grigoriu locuia în Piața Galați. Acolo era punctul de întâlnire a tinerelor speranțe. Camera sa de muzică era presărată și cu fotografiile celebrităților din vremea aceea, marele dirijor Sile Dinicu, apoi frumoasa Simona Casian, sau Roxana Matei, Aida Moga, Mara Ianoly, Luigi Ionescu, Luky Marinescu, Lavinia Slăveanu, basul Hodovansky, Didi Ionescu, Cornelia Teodosiu, imagini în grup cu Radu Șerban, Temistocle Popa, Trio Grigoriu, afișe, autografe, diplome, așa cum văzusem numai în filmele străine. Îmi spuneam: “Când voi ajunge o artistă renumită, voi avea și eu o cameră de muzică.”

După ani de pregătire și muncă, visul mi s-a împlinit. De data aceasta, eu aveam să-l invit la repetiție pe maestrul Grigoriu, la noi, în Calea Victoriei nr. 100, unde creasem – după modelul lui – propria-mi cameră de muzică.

“Discul de Aur” câștigat, oferit de Casa de Discuri Electrecord și de Consiliul de Stat pentru Cultură și Artă (CSCA), era așezat pe pian la loc de cinste, Discul de Marmură – Trofeul MIDEM de la Cannes -, afișele unor turnee, fotografii, diplome, premiile câștigate la Festivalul Național de la Mamaia, toate aveau rolul de a-mi ridica moralul în momentele de îndoială, de grele încercări, în perioadele suspendărilor din Televiziune și Radio.

Fiind componentul celebrului Trio Grigoriu, Gigi – cum îl numeau muzicienii – avea tehnica frazării, experiența cântărețului pe care niciun alt compozitor n-o poseda la vremea aceea. El cunoștea importanța vocalelor pe note înalte, înțelegea modul în care vocea atinge perfecțiunea, prin rezonanță.

– De pildă, cuvintele “cer, floare, mare, poezie” au un sunet deschis – îmi spunea -, în timp ce “vânt, gând, blând” strangulează vocea pe acute. Aceste cuvinte se pot folosi la cuplet, dar nu le recomand pe notele înalte, la refren sau la finalul cântecului.

Din fericire, majoritatea textelor erau semnate tot de un interpret de muzică ușoară, de Angel Grigoriu în colaborare cu Romeo Iorgulescu. Aveam să le urmez sfatul cu privire la formarea sunetului plin și deschis, în interpretarea propriilor compoziții și pe parcursul întregii mele cariere.

În apartamentul lor elegant, am cunoscut-o pe soția lui Gigi, pe Simona Casian, o cântăreață renumită care se bucura de un mare succes. Cu ochi migdalați și surâs fermecător, Simona era pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Asculta cu atenție repetițiile noastre la pian și făcea observații juste, dădea sfaturi pe care Gigi întotdeauna le urma.

La un moment dat, după o repetiție, maestrul mă anunță:

– Fetiță, azi mergem la Radio să prezentăm “Chemarea mării”, ne așteaptă comisia.

Un taxi ne-a dus la Radio. Era prima mea intrare pe culoarele elegante, largi și înalte, unde colonadele albe alternau cu studiourile de înregistrare protejate de uși din lemn, capitonate. Inginer de sunet și compozitor-orchestrator, Paul Urmuzescu era un nume sonor în Radio. Nu puteai deschide aparatul fără a-i auzi numele. Paul mi-a pus căștile pe urechi, sfătuindu-mă la ce distanță de microfon să cânt, pentru a evita distorsionări ori bufeuri – cum sunau literele B, P, T. În ciuda emoțiilor mele, Paul și Gigi arătau mulțumiți, prezicându-mi un real succes radiofonic. Prin ușa întredeschisă auzeam impresiile unor redactori muzicali trecând pe culoare:

– Ce voce! Cine cântă?

– Școlărița în uniformă, răspunse operatorul.

– Nu se poate, glumești! Apoi către compozitor arătându-mă pe mine:

– Gigi, unde ai găsit-o?

– Copiază-mi și mie piesa, o transmit diseară pe post, zise alt redactor.

Dar părerea comisiei Radio a fost alta în 1959. Unii au spus că vocea mea “este prea gravă pentru o adolescentă”. Altora le-a displăcut stilul dezlănțuit, interpretarea atât de diferită de a celorlalți soliști.

– Mai întâi să-și termine școala și om mai vedea, a fost concluzia acelei comisii. Însă George Grigoriu avea încredere în mine.

Impresiile compozitorului Elly Roman (…): “Izbucniri neașteptate ale unor răzvrătiri vocale neauzite până atunci dădeau din capul locului o amprentă cu totul personală tuturor interpretărilor noii cântărețe și parcă prezenței vuietului mării i se adăugau hăurile munților, pădurilor, câmpiilor noastre – toate găsindu-și ecou în această micuță păpușică modestă, cuminte și sârguitoare.”

Discul LP EDD 1217 – Electrecord, 1968

Impresiile șefului de orchestră Paul Ghențăr, pianist, aranjor, compozitor:

“Îmi amintesc, în calitatea mea de angajat la Casa de Cultură a Tineretului din Raionul Grivița Roșie, de instructor cultural și șef de orchestră, că în urmă cu 50 ani și-a făcut apariția Margareta. La cercul de muzică ușoară, a venit să cânte școlărița frumoasă cu codițe, cu ochii mari și cu ghiozdan. Când am ascultat vocea ei specială și inconfundabilă, am rămas cu toții impresionați. Pianistul orchestrei și corepetitorul, Dorin Tuchel, i-a stabilit un repertoriu și, astfel, micuța școlăriță, fenomenul Margareta Pâslaru, și-a început activitatea la această Casă de Cultură. Foarte simplu! Nu? Avantajul ei și al multor soliști vocali a fost că au beneficiat de o orchestră foarte bună, din componența ei făcând parte familia Berindei, Dan Mândrilă, Nelu Marinescu, Cornel Meraru, Dan Cavadia și mulți alții. Soliștii au beneficiat de o scenă mare, de spectacole și de concursuri pe țară, la care întotdeauna această Casă de Cultură a ieșit pe primul loc. Această Casă de Cultură a mai beneficiat și de doi directori excepționali, Mihai Mihai și, mai târziu, George Ionescu, precum și de un bun coordonator de programe, dl. Ilinski, toți, oameni de un profesionalism desăvârșit. Cu o astfel de garnitură, nu se putea să nu te mândrești. Eu, Paul Ghențăr, cel ce vă scrie aceste amintiri, am avut șansa să cânt prin acele timpuri la Radio și la Televiziunea proaspăt înființată. Astfel, am adus televiziunea la această Casă de Cultură, de unde se făceau transmisii în direct, în fiecare miercuri după-amiază. Emisiunile se adresau Cluburilor din Întreprinderi, unde, bineînțeles, revelația era Margareta Pâslaru. Aceste emisiuni se bucurau de mare interes pentru public, dar și pentru compozitorii noștri, care de acolo își recrutau tinere talente. Așa s-a întâmplat și cu Margareta. Au pus ochii pe ea mai mulți compozitori, printre care George Grigoriu și doamna redactor de televiziune Ileana Pop. Țin să menționez că aceste emisiuni erau un fel de Mini Varietăți cu public, prezentate de Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu, precum și de Mircea Crișan, Nicu Constantin și alții. Așa și-a luat zborul de timpuriu Margareta Pâslaru.”

Compozitorul Nicolae Kirculescu – care lipsise în acea zi de la comisie – a cerut să asculte pe bandă piesele prezentate, printre care a remarcat “Chemarea mării”, care avea să fie aprobată, în sfârșit, în septembrie. Felicitându-l pe George Grigoriu pentru noua sa descoperire, Nicolae Kirculescu s-a arătat foarte interesat de vocea școlăriței.

M-a contactat telefonic, m-a invitat să-i ascult la pian melodia “Nu știu”. Era al doilea compozitor care mă solicita. Venind direct de la liceu, m-am prezentat în uniformă, cu ghiozdanul în brațe. Am sunat la ușă. Un domn distins – în halat de mătase matlasat cu eșarfă asortată – a deschis ușa. O adiere de colonie scumpă venea dinspre compozitorul grizonat. Încercând să mă prezint, un ton răstit m-a întrerupt:

– Ați greșit apartamentul, a spus, încuind ușa zgomotos.

Îmi verific din nou hârtiuța cu adresa, etajul, apartamentul; toate erau notate corect. Mă aflam la compozitorul Kirculescu. Sun a doua oară, explicând prin ușa închisă cine sunt, amintindu-i faptul că el m-a chemat la repetiție. Puțin jenat, și-a cerut scuze și m-a invitat în vestibul:

– Judecând după vocea gravă de pe bandă și de la telefon, m-am așteptat să văd o femeie, o vampă, nu o școlăriță, a adăugat stânjenit.

Domnul Kirculescu s-a arătat foarte mulțumit de repetiție, melodia și textul mi se potriveau ca o mănușă. Așa am debutat în emisiunea radiofonică “Ora veselă”, realizată de celebrul Ion Vova, un nume cu rezonanță. Apoi Ion Mustață a scris o prezentare nostimă, un joc de cuvinte la piesa “Nu știu”. Dialogul inspirat se afla pe CD-ul “Bucuria de a cânta”, produs de Casa Radio și de serviciul Patrimoniu.

În aceste momente, trăiesc aceleași emoții din vremea adolescenței, când ascultam vrăjită, trăgând scăunelul lângă bunicul meu, vocile marilor actori: Vraca, Birlic, Giugaru, Beligan. Pe atunci nu îmi puteam imagina că într-o zi îi voi cunoaște personal.

Acest disc i l-am dedicat maestrului Sile Dinicu. Nu mi-aș fi imaginat atunci că voi avea șansa să particip cu acest CD la aniversarea a 80 de ani de Radio România.

Din volumul Eu și timpul de Margareta Pâslaru, în pregătire la Editura Curtea veche