Europa isi schimba liderii

Gordon Brown si-a lansat la sfarsitul saptamanii trecute campania pentru a-i succede lui Tony Blair la sefia Partidului Laburist si, implicit, la conducerea guvernului britanic.
Autor, alaturi de Blair, al politicilor britanice din ultimul deceniu, Brown, 56 de ani, nu are contracandidat serios printre colegii de cabinet, desi in competitie s-ar putea inscrie reprezentantii aripii de stanga a laburistilor, John Mc Donnell si Michael Meacher. Atat Blair, cat si Brown au anuntat deja ca spera la un transfer de putere fara incidente, pentru a evita haosul politic care a marcat inceputul declinului Partidului Conservator in urma indepartarii lui Margaret Thatcher din functia de prim-ministru in 1990. Majoritatea expertilor se asteapta ca laburistii sa-l sustina masiv pe Brown pe 24 iunie in cadrul unei conferinte de partid organizata cu 3 zile inainte ca Blair sa plece oficial din Downing Street 10.
Astfel, Gordon Brown, alaturi de noul presedinte al Frantei, Nicolas Sarkozy si de cancelarul german Angela Merkel, constituie tripleta care marcheaza un schimb de generatii in principalele state ale Europei.
La Bruxelles, Berlin si Washington victoria din 6 mai a lui Nicolas Sarkozy a fost intampinata cu bucurie, in timp ce ascensiunea lui Gordon Brown provoaca mari semne de intrebare. Daca succesorul lui Chirac nu a lasat nicio urma de indoiala asupra principalelor directii ale politicii externe a Frantei – minitratat european, control rigid al imigratiei, opozitia fata de aderarea Turciei la UE si un transatlanticism convins – nu acelasi lucru se poate spune si despre viitorul premier britanic.
Cum remara Mark Leonard, fostul director al Foreign Policy Centre si autorul cartii “De ce Europa va conduce secolul 21”, de multe ori cele mai ciudate posibil cupluri au repurtat succese considerabile pe arena internationala. Premierul britanic Winston Churcill si dictatorul de la Kremlin Iosif Djugasvili-Stalin impotriva fascismului, “doamna de fier” a Marii Britanii, Margaret Thatcher, si presedintele francez Fran?ois Mitterand in favoarea rachetelor Cruise si Pershing si a Actului Unic European, presedintele american Richard Nixon si liderul chinez Mao Ze Dong in opozitia fata de largirea influentei URSS. Cuplul Sarkozy si Merkel nu fac parte din aceasta tipologie, denumita de fostul secretar de stat american Henry Kissinger ca o “tipologie a aliantelor geopolitice ale machiavelismului”, alierea lor fiind si fireasca si previzibila.
Desigur, Sarkozy si Merkel nu vor putea reproduce aliantele speciale ale unor Helmut Schmidt si Valery Giscard d’Estaing sau Fran?ois Mitterrand si Helmut Kohl, dar din intentiile facute publice ale celor doi se prevede deja o relansare a proiectului european prin reactivarea locomotivei franco-germane.
Opunandu-se vehement invaziei Irakului, participand la formarea unor relatii strategice speciale cu presedintele rus Vladimir Putin (mai ales in cazul Berlinului) si incercand sa plaseze acest “parteneriat” ca o contrapondere impotriva dominatiei americane, Gerhard Schroeder si Jacques Chirac au contribuit enorm la deteriorarea relatiilor cu Statele Unite, Marea Britanie si tari din Europa Centrala. Atat cel de-al sasele presedinte al celei de-a cincea republici franceze, cat si prima femeie cancelar din istoria Germaniei au o atitudine diferita de predecesorii sai si fata de Washington, cu un pronuntat spirit pro-Washington, neuitand in acelasi timp, ca o confirmare a pozitiei lor, sa atace la unison Moscova pentu incalcarea drepturilor omului din Cecenia si sugrumarea opozitiei de regimul lui Putin.
Gordon Brown este departe insa in declaratiile sale facute pana acum de viziunea celor doi lideri. Pentru inceput, euroscepticismul lui Brown, mai ales opozitia sa fata de adoptarea euro, ar putea deveni obstacole in calea relatiei cu partenerii europeni. Nici chiar probleme-cheie pentru UE, cum ar fi negocierile de revigorare a Constitutiei UE, nu au reusit, in ultimul an, sa smulga angajamente clare din partea lui Brown.
Pentru Dominique Moisi, Senior Advisor al Institutului Francez de Relatii Internationale, Brown, fiind mai apropiat de tabara democratilor americani, are putine sanse sa poata imita legatura stransa dintre rivalul sau politic, Blair, si actualul presedinte american, republicanul George W. Bush. Prioritatile de politica externa ale lui Brown se vor concentra, cel mai probabil, pe subiecte mai “soft”, ca dezvoltarea internationala, reducerea saraciei sau incalzirea globala, facand ca tripleta noilor lideri sa se reduca la un dublu de perspectiva, cel putin pana in 2008, cand administratia republicana de la Casa Alba ar putea fi schimbata cu una democrata.