„Europolis”, de la magie la existență (I)/ de Constantin Stan

Ciudat destin mai au și unele locuri! Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităților omenești și un destin ce trebuie să amintească mereu și mereu că suntem degrabă pieritori. Fala și mărirea, opulența și efervescența sunt erodate din interior de cariul morții. Înaintea pieirii însă se află prăbușirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafețele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu și incoerent de sub pudra groasă a mizeriei, fie ea materiale, fie umane.

Sulina este o istorie a lumii în mărirea și decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne amintește că totu-i deșertăciune pe acest Pământ și că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură și dătătoare de rădăcini.

În “Citind Lolita în Teheran”, Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărțim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut față de ei. Parafrazând-o, aș spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieții. Vieții în general, vieții noastre în special.

Sulina a avut momentul de glorie, opulență și superficialitate poleită – 5.000 de locuitori din 27 de nații ale Pământului, o înfloritoare viața economică, diplomatică, negustorească, un porto franco în care viața strălucea în prezenteismul fără grija viitorului toate acestea îi creau specificitatea și stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale ce o modelau și, poate, impuneau o filosofie a deșertăciunilor pământești și a unei puteri de dincolo de noi:

“Soarele răsare, soarele apune și zorește către locul său ca să răsară iarăși… Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte și, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale… Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat”. Această eternă reîntoarcere, pentru ca viața să o ia din nou de la capăt, este, cred, esența creștinismului. Nu cred că e nevoie să apelăm la Mircea Eliade spre a înțelege ritualurile de înmormântare. Ele se supun credinței creștine a pregătirii de plecare în lumea de dincolo, “acolo unde nici durere nici întristare nu se mai află”. 40 de zile, sufletul încă hălăduiește împrejurul casei sale ori se întoarce la casa sa, bea apă din vasul pus la streașină, simte mirosul de mâncare și uneori chiar dă semn, răvășind lucrurile, de prezența sa. El, sufletul, trebuie să plece în lumea de dincolo după ce-și va fi încheiat socotelile cu lumea asta. Dar, “greu se mai desparte sufletul de trup”!

Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de “Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiță, care a avut premiera la sfârșitul anului trecut. Am început, așadar, cu concluziile pentru că expunându-mi gândurile stârnite, am făcut și o judecată de valoare asupra producției regizorului român, trăitor în Franța, debutant întârziat (are 52 de ani) în lungmetrajul artistic. Eu cer de la un fapt artistic nu numai emoția, ci și acea tulburare, meditație, răvășire în urma parcurgerii lui. Iar “Europolis” m-a ținut în priză, mai apoi m-a făcut să meditez. Ca orice limbaj, și limbajul artistic are o dublă funcționalitate: reflexivitatea și autoreflexivitatea. “Europolis” reușește aceasta dublă funcționalitate.

Cu titlul lui Jean Bart și ansamblul de idei din Mircea Eliade, declară regizorul, “Europolis” este un film al ultimelor zile pe care sufletul le petrece în această lume, înaintea trecerii sale dincolo. Sigur, totul este spus într-o poveste. Mesajul e inclus, iar filosofia nu este expusă esesistic sau provocator.

Iată povestea: Luca Apostol a părăsit Sulina și funcția sa de la Comandamentul portului liber Sulina la venirea la putere a comunismului, autoritățile l-au declarat mort, iar rudele i-au rostuit un mormânt în cimitirul orașului. Autoritățile au mai lansat zvonul că Luca ar fi delapidat o importantă sumă de bani pe care nepotul său o bănuie a fi ascunsă, îngropată – asemenea oricărei comori – pe undeva prin împrejurimile orașului. Numai că, din Franța, sora lui Luca, Magdalena, primește o înștiințare oficială despre moartea fratelui său.

Ne aflăm la Sulina la câțiva ani după căderea comunismului și viața de odinioară a orașului s-a stins, singurele repere ale trecutului său fiind câteva secvențe filmate – în care Luca apare jucându-se pe plaja cu un măgar – și fotografiile de familie. Paragina e evidentă, colții sărăciei se ivesc rânjnd de peste tot, insemnele noii vieți – un bar cu dansatoare la bară, clasicul butic alimentat cu mărfuri cumpărate cu bani de împrumut etc. – nu fac decât să o accentueze. Magdalena, soră, și Nae, nepot, trebuie să meargă în Franța spre a participa la deschiderea succesiunii, dar și pentru funeraliile răposatului. Ei se transmută într-o altă lume: cu alte obișnuințe, alte tradiții, altă obiectualitate. O percep ca fiind stranie și străină, așa cum stranie și străină îi pare Magdalenei și viața fratelui său printre străini. Dacă întreaga sa viață a fost una a integrării în această nouă lume (se căsătorește cu o africană, își cumpără o casă tipic franțuzească, îmbrățișează șamanismul ghidat fiind de cumnatul său care îi e și maestru și servitor devotat, cere să fie incineerat) moartea îi cere să se întoarcă acasă, la origini, la rădăcini. Drumul din Franța până la Sulina este un drum simbolic al sufletului întorcându-se acasă.

Despre cum se realizează asta în film voi vorbi în numărul viitor.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.