Europolis (II). Un sicriu în formă de măgar/ de Constantin Stan

“Europolis”, filmul lui Cornel Gheorghiță, spune povestea lui Luca Apostol: plecat din țară, din Sulina mai precis, la începutul instaurării puterii comuniste, declarat mort de către autorități și având un mormânt în cimitirul orașului-port, el moare cu adevărat în Franța, în casa sa de pe țărmul Atlanticului.

Sora lui, Magdalena, și nepotul, Nae, merg în Franța spre a prelua moștenirea. Ultima dorință a lui Luca fusese să fie incinerat, iar cenușa să-i fie adusă la Sulina și pusă în pământul natal într-un sicriu bizar, sub formă de măgar. Pe drumul de întoarcere – drum simbolic al rătăcirii sufletului în timpul celor 40 de zile cât se mai află pe pământ -, Magdalena moare și este adusă acasă în același straniu sicriu, alături de urna în care se află cenușa fratelui ei. Am rezumat întâmplările pentru că aceasta a fost calea aleasă de scenarist și de regizor spre a ne vorbi despre tema morții, dar și pentru că magicul, simbolicul se află cuprins în existență, se întrupează și se degradează în ea. Alegerea Sulinei ca fundal al temei se leagă pe de o parte de ideea cosmopolitismului de odinioară al portului liber (cosmopolitism ce-i oferea Sulinei statutul de cetate universală, de polis european), iar pe de altă parte de condiția oricărui port: provizoratul (existență rapid consumată – sosire doar spre a pleca). Stabil este pământul în care ne întoarcem cu toții, după cum ni se arată în Biblie: “Din pământ ai venit, în pământ te vei întoarce”. Tema morții orașului – care ar fi trebuit, în opinia mea, să acompanieze tema morții individuale, ca insemn al vanităților deșarte de pe acest pământ – nu este decât vag atinsă, din păcate! Bine lucrat în secvențele pregătirii sufletului pentru lumea de dincolo, filmul propune un personaj – Magdalena – extrem de interesant, căruia Adriana Trandafir îi dă o întrupare convingătoare. Filmul mi se pare mai degrabă a propune povestea tragică a destinului Magdalenei decât pe cea mai obscură (esteticește vorbind) a lui Luca. Nu știu și cât de voită a fost aceasta în intenția scenaristului și regizorului Cornel Gheorghiță, dar un lucru e cert: un simbol se întrupează mult mai sigur, mai pregnant când nu este căutat cu lumânarea! Magdalena e ceea ce orice femeie este pe acest pământ: legată de viață, de existență, de teluric prin faptul că dă naștere vieții, veghind, ocrotind crescând noile vieți și conștientă că, totuși, această viață este lesne trecătoare. De aici, grija, preocuparea ei constantă de a se îngriji de viața de dincolo cu gesturi, ritualuri și credințe străvechi pe care le pune în existență și în ordine fără să le fi învățat și fără să le fi îmbrățișat livresc. Ea nu și-a proiectat întoarcerea acasă spectaculos (și excentric precum Luca), vămile prin care trece (autoritățile portuare) nu mai sunt tezist aduse (ca vama prin care trec sicriul sub formă de măgar și urna cu cenușă ale lui Luca). Pierzându-se în detalii și deschizând piste pe care nu le urmărește până la capăt (pista anticomunistă a lui Luca, pista comorii pe care o tot caută nepotul său Nae, nebuloasa legătură cu șamanismul african), Cornel Gheorghiță diluează filmul. Sunt secvențe căutat simbolice dar seci, fără a produce emoții (incinerarea), sunt inserturi de documentar cărora nu li se află motivația (datele despre Sulina), sunt simboluri obscure sau obscurizate (motivul măgarului care apare într-o scurtă secvență cu Luca, filmat la Sulina, cu sicriul in formă de măgar în care bărbatul dorește să fie adus acasă, cu măgarul viu pe care la granița cu Ungaria un personaj de tip să zicem șamanic i-l predă ca pe un talisman, ca pe-un dat sfânt etc.). La schimb, filmul produce secvențe memorabile în aproape orice apariție a personajului Magdalena, în scenele de satiră socială (justă observația Iuliei Blaga că unele vin din Kusturica). Calitatea imaginii este un atuu important al filmului, iar actorii sunt în ordine, cu un plus evident pentru Adriana Trandafir. Un film bun, interesant, care provoacă și, mai ales, nu plictisește. CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural. Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică. Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.