Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică (II)

6. Evadarea

Între 17 iunie 1940 și 1 ianuarie 1941 jurnalul tace, dar Sebastian câștigă o prietenă. La începutul lui iulie primește o scrisoare (datată București, 6 iulie 1940) de la o admiratoare care semnează N. M., în vârstă de 17 ani, care tocmai i-a citit Accidentul recunoscându-se – printr-o lectură de identificare naivă caracteristică adolescenței – în personajele sale. Scrisoarea aduce cu o minicronică lirică și foarte spontană, caracteristică pentru feed-back-ul oferit de publicul feminin al epocii. Nu este, probabil, prima epistolă de acest fel. Sebastian nu duce lipsă de admiratoare, iar momentul este cât se poate de bine găsit: scriitorul e încorporat, iar condițiile din armată nu fac decât să-i accentueze depresia în care-l adâncise căderea Franței. Răspunsul, trimis pe 21 iulie 1940, sună deocamdată foarte formal: “Nu vreau, înainte de a reveni la viața mea de ostaș, să nu-ți trimit un cuvânt de mulțumire pentru tot ce scrisoarea D-tale evocă. O clipă m-am crezut reîntors în civilitate”. În septembrie, Sebastian ajunge să-și cunoască tânăra admiratoare. Le mijlocește întâlnirea, în apartamentul ei, Leny Caler, care în memorii oferă asupra evenimentului o versiune diferită de a Nadiei. Urmează în octombrie o lună de idilă, probabil castă. Nadia este îndrăgostită de Sebastian, dar i se răspunde doar cu prietenie. Fata pleacă apoi cu părinții către New York, via Sofia, Istanbul, Bagdad, Bombay. Traseul este punctat de scrisori; pe ale lui, Sebastian le semnează, formal, “Mihail Sebastian”, atrăgând reproșul Nadiei și disculparea bărbatului. Conținutul lor e superficial, emanând o simpatie în același timp sinceră și forțată. Un punct de referință sunt puținele amintiri comune. Un altul, depresiile, pe care Sebastian le enunță și le descrie, fără a le despica, din firești precauții pentru cenzura corespondenței care funcționa, substratul politic. Oferă din plin detalii despre vreme – în consonanță cu buletinul întocmit de reporterița Nadia (informațiile exotice despre Istanbul, de pildă, îi vor fi procurat lui Sebastian o evaziune binevenită), dar și corespondent obiectiv al lipsei unei comunicări mai adânci între doi. “Am foarte multă tandrețe pentru fata din Octombrie 1940”, o asigură Sebastian pe Nadia, la un an după data invocată, pe 5 octombrie 1941. Trimit aceste cuvinte la ceva special? Nu. Nadia simbolizează pentru Sebastian decorul exotic-dezirabil în care se află. De altfel, bărbatul o include în reveriile sale, fantezii ale evadării, libertății și bunăstării: “Mă văd la New York și pe urmă (…) retras într-un oraș de provincie, unde scriu piese de mare succes, care se joacă pe Broadway (…). Stau acasă singur, cu un radio puternic și un patefon sistematic și cu sute de discuri, Bach, Mozart, Beethoven. Am un automobil cu care cutreier regiuni necunoscute de provincie americană. Mă văd cu Nadia la New York sau California, dar am oarecari plictiseli, fiindcă nu mă prea înțeleg cu părinții ei”. Dar, în jurnal, o așază alături de Madeleine Antonescu, care se îndrăgostise între timp, în chip “absurd”, de el: “Ce absurdă întâmplare «amorul» Madeleinei Andronescu! După Nadia, care cel puțin avea scuza vârstei, Madeleine care nu mai are nici o scuză”. Corespondența și relația se încheie după ce Nadia ajunge în Statele Unite, cărora România le declară război. Relația s-ar fi reluat, probabil, după 23 august 1944 dacă nu s-ar fi produs moartea lui Sebastian. De fapt, Sebastian îi datorează Nadiei o ultimă iluzie înaintea morții.

După 23 august, Sebastian plănuiește să părăsească România, împreună cu toată familia, după cum îi scrie pe 5 noiembrie 1944 fratelui său Pierre, aflat în Franța. Pe termen scurt și mediu, destinații plauzibile ar fi fost fie Franța, unde ar fi putut să ajungă ca detașat cultural, fie Israel, proclamat ca stat în mai 1948, cu sprijinul decisiv al URSS și al Statelor Unite, într-o conjunctură în care eroismul, diplomația, terorismul și norocul și-au jucat fiecare rolul. Cu destinația Palestina, înainte de 23 august fusese organizată, la limita legalității, dat fiind caracterul volatil și ambiguu al consimțământului Statului român, o emigrare firavă, cu rezultate mai curând negative (Petre Solomon, elevul lui Sebastian, ajunsese astfel în Țara Sfântă după ce plecase în primăvara lui 1944 cu vasul “Marița”, visând că repetă povestea lui Arthur Rimbaud); emigrările reîncep mai semnificativ după această dată, în pofida restricțiilor impuse de britanicii sub al căror dominion se afla Palestina (și care, tradițional filo-arabi, încercau să reteze, inclusiv prin violență, aspirațiile statale ale evreilor), deocamdată preferențial, în funcție de liste politice. Comisia Aliată de Control din România “aviza fiecare persoană care emigra, ceea ce constituia o operație birocratică greoaie. În realitate, acest fapt făcea ca procesul de emigrare să fie controlat de U.R.S.S., care era factorul dominant în comisie”. Un transport masiv cu 1 000 de evrei provenind din Ungaria, Polonia și România, organizat de Societatea Națională de Cruce Roșie, pleacă înspre Palestina pe 21 octombrie 1945 cu vaporul “Transilvania”, având drapel românesc. Totuși, dificultățile birocratice determină crearea unei semnificative emigrații ilegale, în special în 1946-1947. În total, potrivit statisticile oficiale, “între 6 martie 1945 și 25 martie 1949 au plecat din România 37 000 de evrei, dintre care 24 000 cu certificate de repatriere colective, 7 000 cu certificate individuale – sau de familie – și 6 000, majoritatea tineri, fără acte legale”. Palestina ar fi reprezentat, pentru un Sebastian rămas în viață, o destinație posibilă, dar nu probabilă. Petre Solomon, “asimilist” și el precum Sebastian, revenise repede în România, în august 1946, decepționat de scurta experiență palestiniană.

Sebastian mai avea însă o cale. Nadia îi telegrafiază la mijlocul lui mai 1945, propunându-i să vină la Hollywood să scrie scenarii. Nu va primi răspuns, Sebastian amânând să răspundă în cele două săptămâni care îi rămân de trăit; dar visul fusese livrat.

Post scriptum. În anul 2000, Nadia Lacoste ajunge în România și merge la cimitirul Filantropia, la mormântul lui Sebastian. Cu acest prilej, dispune să se sculpteze pe piatra tombală, alături de titlurile romanelor și ale pieselor de teatru, și pe cel al jurnalului, însoțit de precizarea 1935-1944. Pentru ultima oară, Nadia lăsa o urmă în biografia lui Sebastian.

Fragmente din volumul în pregătire la Editura Cartea românească