Executat acum 1.100 de ani și totuși viu/ de Simona-Grazia Dima

Un arabist român povestea că s-a dus la o mare librărie din Bagdad și a întrebat: “Aveți ceva de al-Hallaj?” La care, vânzătorul l-a privit ca prin sticlă. Crezând că nu a fost înțeles, a mai întrebă o dată – același efect. Mai făcu o încercare. Nimic, decât aceleași priviri goale.

Jignit și nemulțumit că nu poate închega un dialog omenesc, se retrase printre rafturi, cu ochii la cărțile din magazin, ca să-și vină în fire, apoi plecă. Afară, în aerul rece, se simți mai bine. Deodată, cineva îl apucă de braț. Întoarse capul. Lângă el, vânzătorul de adineauri, care-i șopti cu reproș: “Ce-i cu tine? Tocmai la Bagdad întrebi de al-Hallaj?” Uimit, românul răspunse: “Bine, dar au trecut 1.100 de ani de când l-ați executat. Nici acum nu se vinde în librării?” Stupefiat, la rându-i, vânzătorul nu se putu stăpâni: “Ești nebun? Sau poate nu ești arab? Doar numele ăsta dacă-l rostești, faci închisoare, nu știi?”

Arabistul înțelese că în magazin erau microfoane și se crezu pe altă lume, revolută. În cele din urmă, își făcu rost de poemele lui al-Hallaj, care circulau doar scrise de mână, pe furiș, în rândul elitelor de elite din Bagdad. Cu chiu cu vai, izbuti să le treacă prin vamă. Iar foile scrise de mână deveniră, în traducerea unei tinere universitare de la Facultatea de Limbă Arabă din București, o carte: Al-Hallāğ, Divan (Poeme mistice), cuvânt-înainte de George Grigore, traducere și studiu introductiv de Georgiana Nicoarea, București, Editura Herald, 2008.

Cine a fost al-Hallaj? Un mare mistic, un cărturar de seamă, un inegalabil poet persan, născut la Fars, pe la 858, consacrat vieții spirituale încă din adolescență, inițiat în sufism (o confrerie mistică închisă) cu familie și maeștri de seamă, dar și cu numeroși discipoli. Musulman sunnit de o fidelitate fără cusur, nu a pus la îndoială nicio iotă din Cartea Sfântă. Nu a vrut decât să-și ducă fervoarea până la cele din urmă hotare, dincolo de litera scrisă ori de simplul ritualism: “întoarce-te la Dumnezeu căci la capăt/ de vei ajunge, numai El există/ căci El este mereu cu oamenii ce i-a creat”.

A făcut, după tipic, pelerinaje la Mecca, chiar trei la număr, a străbătut toată Asia, până în India și China, convertind spontan, prin predicile sale, nenumărați oameni la islamism. După cel de-al treilea pelerinaj s-a radicalizat. Îndelungile meditații și extazuri îi descoperiseră ceva important. Își lepădă veșmântul de sufit și, îmbrăcând unul specific călugărilor creștini rătăcitori, se amestecă în popor. Începu să predice peste tot, fără a se mai feri de nimeni, pe deplin conștient de riscuri, adevărul. Tot mai asiduu, oricui voia să-l asculte, de la credincioșii din moschei până la simplii trecători.

Ce înțelegea prin adevăr? Îndemnul imperios de a-l căuta în inimă pe Dumnezeu, prezent ca o licărire în străfundul ei. Urmând o săgeată mistică prin care se putea ieși din lumea celor văzute și realiza uniunea mistică totală – moment în care oricine își putea da seama, prin forțele proprii, că nu este separat de divin, ci parte activă, dinamică, din acesta. Până-ntr-atât încât adevărul ființei sale se vădește a nu-i mai aparține lui, simplul muritor, ci Lui, Iubitului (cum îl numea pe Dumnezeu în poeme), acel sâmbure totuna cu sursa vieții.

Pentru ca omul să-l vadă pe Dumnezeu, el trebuie să fie mort pentru lume: “calea Adevărului este un adevăr pentru cel Adevărat/ dar să-i zugrăvești înțelesul este o încercare/ am mers pe calea existenței pierzându-mi existența”. Atunci, în transele în care Absolutul i se descoperea, poetul spunea: “Eu sunt El”. Vorbea cel mai umil dintre oameni, care nu mai avea o individualitate proprie. Totuși, cuvintele îi fură luate drept o amarnică blasfemie. Intuise în creștinism un sens superior, prin posibilitatea întrupării, neadmisă, nici aceea, în lumea sa. Afirmă în versuri: “nu le-am spus oare prietenilor/ că am pornit pe mare, iar corabia s-a spart/ sub semnul crucii vreau să mor/ nu vreau nici Mekka, nici Medina”(M. 55).

Cu libertatea sa de gândire (care, în esență, aparținea lui Dumnezeu), îi deranja pe mulți din establishment. Fu arestat, întemnițat și, doar fiindcă opt ani de zile se află la putere un vizir luminat, execuția fu amânată până în anul 922, îndată după instalarea, în loc, a unui aprig oponent al său. Cel ce avea o vastă operă teoretică, precum și una poetică, a fost torturat și executat în chip barbar, în multiple trepte, încheiate prin arderea lui, împreună cu volumele sale.

Cenușa i-a fost aruncată în fluviul Tigru, iar cărțile confiscate de peste tot, în timp ce librarilor li s-a interzis să le vândă. Totuși, prietenii, discipolii, publicul receptiv îi sorbiră cuvintele, până și pe cele din urmă, de pe eșafod, și le șoptiră mai departe, șoapte care nu conteniră veacuri de-a rândul. Deveniră pietre scumpe încrustate în canavaua altor opere – ale unor gânditori ce au urmat.

Un mare orientalist francez, Louis Massignon, îl făcu cunoscut, târziu, în secolul 20, în Europa. Avusese răbdare să culeagă toate aceste fărâme din cărțile altora și să le adune la un loc. La fel s-a întâmplat și cu lirica sa. Obiceiul arab de a transmite oral poezia (socotită un mijloc superior de cunoaștere) se substitui justiției divine. Să ne gândim, acum, după ce am cucerit atâtea drepturi, la al-Hallaj și la puterea cuvântului de a dăinui, spre a răscoli conștiințele. Să ne gândim la el ca la fratele nostru, care ne salută peste veacuri: “astfel vorbesc cei ce în El se însingurează/ ce dețin cunoașterea în inima lor/ iar aceasta este ființa ființei celor ce Îl iubesc/ sunt un singur neam, al tovarășilor și prietenilor mei” (M. Q 8).