Exerciții pasiona(n)te de critică literară/ de Rodica Grigore

Născut la Durham, în Marea Britanie, în 1965, și recunoscut de majoritatea covârșitoare a celor din generația sa ca fiind unul dintre cei mai înzestrați critici literari din spațiul cultural de limbă engleză ai prezentului, James Wood s-a impus rapid și în conștiința publicului cititor larg printr-o calitate mai rar întâlnită la reprezentanții republicii literelor contemporane, și anume tratarea criticii – chiar și a criticii de întâmpinare – cu seriozitatea de care beneficiază, în general, doar marea literatură. Fiind, ani în șir, titularul paginii de cronică literară la prestigiosul The Guardian, iar ulterior devenind senior editor la The New Republic, Wood se dovedește a fi, în ciuda severității unora dintre verdictele sale și în pofida respingerii hotărâte a unor titluri bine primite de numeroși dintre contemporanii săi (mai ales de către cei americani, iar aici merită amintită reacția negativă pe care el a avut-o față de unele dintre textele recente ale lui Paul Auster, căruia îi apreciază, totuși, inventivitatea narativă și stilul!), un spirit echidistant, înrudit structural, oricât de paradoxală ar putea să pară această afirmație, tocmai cu Virginia Woolf. Căci, la fel ca și în cazul acesteia, activitatea lui James Wood este însuflețită de profunda – și extrem de serioasa – sa preocupare pentru cele mai complicate sau delicate probleme ale literaturii. Și, la fel cum Woolf vedea o nouă cale deschisă în fața literaturii începutului de secol XX odată cu afirmarea mișcării moderniste, Wood evaluează atent și întotdeauna responsabil efectele pe care (post)modernismul (ca și numeroase dintre orientările estetice determinate de acesta) le-a avut sau le are în contextul lumii literare contemporane. În plus, demersul lui Wood este întotdeauna caracterizat de o pasiune uluitoare a discursului critic, de o vioiciune a spiritului mai rar întâlnită și de o iubire necondiționată pentru textul scris, dublată de o profundă înțelegere față de tot ce înseamnă fenomen cultural al zilelor noastre.

S-a afirmat nu o dată că Wood ar fi cel mai aspru (unii neezitând să-i atașeze chiar eticheta de “cel mai neîndurător”) critic contemporan și că și-ar fi clădit faima pe o suită de cronici negative făcute unor apariții editoriale recente ale unor scriitori consacrați. Chiar dacă afirmația de mai sus are cel puțin un anumit procent de veridicitate, trebuie să recunoaștem că, neîndurător cum este și niciodată ușor de impresionat de faima – oricât de mare – a unui autor al prezentului, tocmai James Wood a fost cel care a întâmpinat extrem de favorabil cărți ale lui Ian McEwan, Roberto Bolaño, Philip Roth, José Saramago, Graham Swift sau Peter Carey, pentru a ne limita la aceste exemple… Căci el nu respinge niciodată “din principiu”, așa cum au procedat în mod sistematic alți colegi ai săi de generație, iar exemplul lui Dale Peck e, probabil, cel mai potrivit în acest sens. Dimpotrivă, demersul lui Wood se dovedește întotdeauna a fi întemeiat pe capacitatea sa de a privi și de a evalua în mod cuprinzător literatura contemporană, mai ales proza ultimelor decenii. Deloc întâmplător, preocupările lui de căpătâi vizează pe de o parte, realismul și numeroasele sale forme artistice, iar pe de alta, religia și relația pe care aceasta o stabilește cu discursul literar din diferite epoci. De altfel, textul introductiv al volumului său eseuri The Broken Estate are în vedere tocmai aceste aspecte. Intitulat The Limits of Not Quite, acesta pune în discuție modul în care un discurs literar care ridică atâtea probleme în fața cititorului obișnuit, cum ar fi, de exemplu, Sfârșit de partidă, de Samuel Beckett, reușește, totuși, să aibă un extraordinar impact încă de la prima lectură și să-i emoționeze chiar și pe aceia mai puțin obișnuiți cu convențiile literaturii absurdului. Moartea lui Nell impresionează la fel ca și aceea a altui personaj, purtând același nume, din celebrul roman al lui Dickens, The Old Curiosity Shop, deși mijloacele de expresie ale lui Beckett sunt fundamental diferite de cele ale lui Dickens și ale literaturii victoriene. Concluzia lui James Wood este că abilitatea lui Beckett constă în a trata relația dintre realitatea de zi cu zi și realitatea ficțională într-un asemenea mod încât vechile convenții ale realismului să pară respectate, chiar și atunci când sunt folosite exact împotriva consacratelor scopuri realiste. De aici surpriza lecturii, dar și impresia puternică pe care cititorul o are în fața operei lui Beckett în ansamblu. Căci Sfârșit de partidă ne demonstrează, spune James Wood, cum modul în care literatura reprezintă aspectele realității are foarte puțin de-a face, în perioada contemporană, cu ceea ce anterior purta numele de realism.

Istoria și relația fiiței umane cu devenirea istorică trebuie, deci, să fie și ele altfel receptate și, fără îndoială, puse în legătură și cu schimbarea de paradigmă reprezentată de noul raport stabilit, în contemporaneitate, între domeniul religios și cel literar. La o analiză atentă a operei câtorva scriitori reprezentativi ai secolului XX, de la T. S. Eliot sau Thomas Mann la Thomas Pynchon, John Updike ori Toni Morrison, va deveni evident faptul că, în aceste cazuri, discursul literar se opune preocupării religioase, deoarece domeniul religios reclamă acceptarea unei realități date fără a pune nimic în discuție, în vreme ce literatura, de la marele modernism încoace, se axează tocmai pe preocuparea constantă de a interoga chiar și acele aspecte considerate, anterior, tabu sau foarte clar predeterminate. Demonstrațiile lui Wood sunt întotdeauna sclipitoare și cuceresc chiar și atunci când ideile discutate sunt extrem de polemice. Dovadă, dacă mai era nevoie, că până și în perioada contemporană critica literară poate fi făcută cu pasiune – pentru a putea fi citită (și) cu plăcere.

James Wood, The Broken Estate. Essays on Literature and Belief, The Modern Library, New York, 2008