Exodul/ de Nichita Danilov

Atunci cînd umbra primilor călăreți
apărea ondulîndu-se pe deal și veneau
vremuri de bejenie
ne sculam în toiul nopții,
stingeam focurile,
ne strîngeam lucrurile
și, într-o liniște
deplină,
o luam din loc tîrîndu-ne pașii
prin iarba umedă
sau prin zăpada ce tocmai
începea să se aștearnă din cer.
Și primul lucru de care aveam grijă
erau clopotele. Două clopote mari
că puteai întoarce carul în ele
și alte șapte ceva mai mici,
dar care scoteau un dangăt
atît de plăcut, încît ne îmbălsămau
cu sunetele lor molcome, dulci, inimile.

Fie vara, fie iarna,
le așezam în sănii
și porneam în exod
tîrîndu-ne pașii prin pulberea
drumului albită de razele reci ale lunii
sau prin zăpada proaspăt căzută
în care ni se înfundau pașii
ca într-o pîclă moale;
așezam cloptele în sănii
umplîndu-le cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,
astfel încît bătaia limbii lor
să nu ne trădeze.

Ne înhămam apoi noi înșine la ele,
legînd curele și frînghii peste grumazuri;
trăgeau la jug bărbații,
dar și femeile, în urmă
veneau bătrînii și copiii
înhămați la sănii mai mici
încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărți sfinte
și tot felul de odăjdii,
în urma noastră se țineau orătăniile cu ciocurile înfundate în
cîrpe;
cîrduri de rațe, de găini și de gîște,
apoi turma de capre și turma de oi,
cîinii și pisicile legate cu cîrpe la bot;
după ce treceam de un deal
unii dintre noi făceau drumul îndărăt
ca să măture urmele trecerii noastre
dinaintea
iscoadelor;
nu aveam nici cai, nici boi,
nici alte animale de tracțiune,
ci doar un asin bătrîn și orb
care ne servea drept călăuză.

…Dumnezeu ne dădea atîta putere,
încît dacă la pornire
ne înhămam cîte douăzeci, treizeci
la un clopot aburcat pe o sanie,
după primul deal și prima vale,
simțeam în sufletul nostru
atîta credință și atîta putere,
încît povara ni se părea a fi foarte ușoară:
acum sania o puteau trage
două sau trei perechi de picioare,
sau chiar un singur om,
bărbat sau femeie;
noi mergeam în urma lui
și cîntam îmbătați de bucurie Osana.

Și după zile și nopți întregi
de pelerinaj, cînd ajungeam
într-un loc potrivit, ferit de primejdii,
ne trăgeam mai întîi sufletul,
apoi cufundam clopotele
în apele rîului – o groază de pești
se învîrteau în jurul limbilor lor,
copiii încercau să-i prindă cu mîna -,
în timp ce noi, deja întremați,
ne apucam să înălțăm, din ramuri, frunze, paie și lut
un lăcaș nu mai înalt
decît un stat de om
în care să aducem cîntări de laudă Domnului…
În jurul lui, construiam din pămînt,
asemenea termitelor, locuințe rotunde,
pe care unii le asemănau cu niște
mușuroaie de cîrtiță sau de furnici,
dar pe care noi, în sufletul nostru, le vedeam ca pe
niște
clopote de lut, menite să ne adăpostească
de furia vrăjmașului celui văzut și a celui nevăzut…

Înarmați pînă-n dinți, prigonitorii noștri
ne smulgeau limbile,
dar ele precum cozile unor șopîrle creșteau la loc;
ne tăiau degetele de la mîna dreaptă,
le aruncau în biserici grămezi
și le dădeau foc, dar degetele se ridicau din flăcări
ca niște cruci luminoase… Secole la rînd,
pentru credința noastră străbună,
am îndurat o cruntă prigoană:
ne-a prigonit însăși Patria mamă.
Am plecat cît mai departe de fruntariile ei:
pretutindeni însă am fost
urmăriți de blestem. La scurt timp
după ce ne așezam într-un loc,
lărgindu-și hotarele, Patria mumă
ne prindea din nou în mrejele ei,
și atunci “pescuind” clopotele din rîul
sau din lacul în care le cufundasem,
porneam într-un alt, mereu un alt exil…
atunci și pururi și în vecii vecilor amin…