EXPOZITII / Dincolo de ceea ce se ințelege

 
„Important nu e atât ceea ce spui, cât ceea ce se-nțelege” – remarcă misterios un nuvelist și romancier francez contemporan, la modă rău pe cheiurile Senei. In special, urmare a unui „minimalism pozitiv“, care s-a descoperit in profunzimea cărnii prozei sale. Dar nu despre el vrem să facem vorbire acum (conform teoriei sale, nu e important ceea ce se spune!), ci despre un artist plastic. Care, de fiecare dată când ii vedem lucrările, ne face oferta lipicioasă de a pricepe mai mult decât ceea ce ințelegem la prima vedere.
La prima vedere, acum aproape un an, Claudia Popescu se răsfăța oglindindu-se in lumina propriei viziuni, aidoma lui Narcis in luciul apei. Se răsfăța pe malul mării, admirând cu penelul peisaje din Veneția, Corfu, Ischia sau Salonic. Remarcam atunci o anumită canonizare incomodă a picturii sale, o retorică un pic de alcov, inversă de cum este regula. Ea nu spiritualiza peisajul, nu-i transfera din sensibilitatea sa creatoare, nu-l transfigura, ci il dezlipea de acolo, de sub ochi, il inșfăca și il aducea spre sine. Il transfera, destul de ilicit, in folosul propriu. Ca un succedaneu al elixirului la care visează in secret ego-ul oricărui artist. Ca să se admire. Să se incânte.
In cea mai recentă expoziție a sa*, Claudia Popescu se lasă convinsă de o necesitate interioară severă și diseminează atât tematica peisajului, cât și tehnica de realizare.
Pe de o parte, rămân, indiscutabil, pânzele – aceeași pictură fermă, sigură, cu o cromatică sustenabilă, foarte „iute” (ținta este pe senzația de rece a apei!), dar fără să atingă pragul truculenței – cu marea in diverse ipostaze (subzistă, totuși, pasiunea irepresibilă pentru marine!). Pânze in care, uneori, din păcate, datorită unei suficiențe care o sufocă, recurge la exprimări inovatoare extraestetice (și atunci forțează limitele!). Cum ar fi ferestrele reale care se deschid către peisaj, gratiile de bambus aplicate pe tablou, ce coboară brutal decodarea peste buza prăpastiei (viziunea interzisă etc.!), ori la soluții semantice facile, precum, de pildă, orașul văzut ca ieșind dintr-o vioară (sugerând muzicalitatea etc.) sau nudul albastru ce ocupă, cam abuziv, fereastra dincolo de care imaginea expiază. Altminteri, atunci când uită de aceste artificii (ludic-feministe?!), totul emană putere: culoarea are forță, pensula nu tremură, iar ochiul este pus cu chibzuință la treabă (amintind, repet, de omnipotența regretatului ei strămoș, maestrul Ion Popescu-Negreni!).
Pictura este insă complinită (iar tema dublată de tehnică!) de o serie consistentă de acuarele foarte reușite. In care predomină de astă dată, indrăznim să spunem, raționalul perceptibil. Fiindcă aplicația se simte mult mai viguroasă, culorile nu mai sunt lăsate la voia sugestiei, a privirii deliberat incețoșate. Paradoxal, deși, in general, acuarela oferă destul loc pentru evanescența culorii, pentru difuzia conturului, privitorul rămânând, prin urmare, captiv intr-o semantică nesigură și imprăștiată, lucrările din această secțiune ale Claudiei Popescu sunt de o acuratețe, de un bun simț (a se slăbi de ințelesul celălalt, da!) și de o rodnicie a travaliului cu totul remarcabile. Cu atât mai notabile, cu cât ele sunt realizate (așa mi-a mărturisit ea insăși!) sur place. O piațetă din Florența, o curte interioară din Roma, un gang intunecos de nu știu unde, „umbrit” de o pânză de lumină fantomatică, un palazzo ruinat de soarele amiezii ori poarta monumentală de la intrarea intr-un parc – toate sunt, de fapt, adevăratele autoportrete (nici nu mai contează că europene sau nu!). Atât prin minuțiozitatea detaliului, cât și prin policromia austeră, ele rămân acolo. Sunt urme ale trecerii artistei printr-o lume fabuloasă, incărcată de fastul obosit și decadent al vremii (foarte ciudată sau, dimpotrivă, elocventă, absența personajului uman din lucrările ei!). Sunt semnele unei lumi pe care, nota bene, ea nu și-o mai insușește, spre a se infrumuseța pe sine (cine știe oare dacă imaginea văzută de Narcis in oglinda apei nu era, de fapt, un artefact?!). Ci o ornează, o impodobește cu unduirea aripii propriului ei spirit.
Dincolo de ceea ce se poate ințelege din „spusele” ei, un lucru e limpede: Claudia Popescu s-a lăsat, in sfârșit, sedusă de un dialog sincer cu timpul. Fortis est, qui se vincit. In plus, savoarea unui astfel de taifas poate fi uneori mai mare decât mulțumirea provocată de o rapidă cosmetică interioară. De cele mai multe ori autistă și, din nefericire, ingrijorător de mincinoasă.
 
      
 

 *) Claudia Popescu, Popasuri europene, pictură și grafică, Galeria Simeza

amza_sebastian@yahoo.com