Expozițiile bicentenarului Szathmari (II)/ de Adrian-Silvan Ionescu

Expoziția de la Bibilioteca Academiei a fost vernisată în prima zi a Conferinței Internaționale Szathmari, pionier al fotografiei și contemporanii săi, organizată de Institutul de Istoria Artei “G. Oprescu” în intervalul 14-16 mai. Din impresionantul număr de peste 1.500 de desene și acuarele aflate în colecția Cabinetului de Stampe s-a făcut o selecție foarte riguroasă prin care a fost urmărit procesul elaborării schițelor menite a deveni compoziții finite în mapele de cromolitografii editate de-a lungul timpului. Au fost prezentate etapele prin care era obținută stampa: primul tiraj, acela al conturelor cu negru, apoi încercările cu nuanțele primare (galben, roșu, albastru) ce urmau a fi suprapuse spre a fi obținute tonurile firești ale costumului, carnației figurilor și peisajului din fundal. Astfel, titlul expoziției – Atelier Szathmari – de la desen la cromolitografie – și-a găsit ilustrarea sub toate aspectele de “loborator de lucru” dar și de spațiu de visare pentru artist.

Din această prezentare a planșelor și desenelor aflate în diverse stadii se poate vedea cum lucra artistul. Schițele fugare, în creion, luate la un târg, în mijlocul furnicarului de oameni gălăgioși ori într-o stație de poștă, se rezumă doar la conture și la notițe, pe margine, privind cromatica, făcute, mai totdeauna în germană (gelb, rot, grün, blau, braun, weißgelb, weiß) și arar în franceză (vert, rose, violet). Un asemenea releu poștal, creionat pe un petec de hârtie cam mototolită – alături de un surugiu văzut din spate, călare, cu biciul ridicat – este identificat, în grabă, într-o grafie tremurată și apăsată, ca și când ar fi fost scrisă în timpul voiajului, hurducat de căruță: “3 Station von Bucarest flüß Timbowitza” (3 stații de București râul Dâmbovița).

În cadrul studiilor academice – “academiile”, cum erau numite, în secolul XIX, în limbajul curent al plasticienilor – nudul ocupa un loc important. Dacă nu am fi parcurs integral moștenirea lui Szathmari poate nu am fi aflat niciodată că și el a făcut nuduri, ca oricare dintre colegii săi: într-un desen, parțial acuarelat, două femei cu bustul dezgolit sunt asezate pe o banchetă, ca la baia turcească, prinse într-o conversație prietenească, iar într-altul, o femeie, coplet goală dar legată la cap cu un bariș, stă întinsă comod pe o sofa, sprijinită într-un cot și cu o mână așezată pe genunchiul ridicat. Dacă nu am ști că-i aparține bătrânului maestru al documentarismului am putea atribui, cu ușurință, această odaliscă unuia dintre artiștii ce, în perioada interbelică, frecventau Balcikul, descoperit și statuat ca o colonie artistică de însuși fiul său, Alexandru Satmary.

Un alt subiect drag romanticilor au fost arborii. Multiplele “portrete”, în creion sau acuarelă, de copaci monumentali, ce se detașează pe un cer albastru intens ori spuzit cu nori, îl apropie pe Szathmari de Caspar David Friedrich cu brazii săi “gotici” sau de William Henry Fox Talbot cu studiile sale fotografice de copaci gigantici – ulmul, stejarul sau cedrul – din parcul reședinței sale de la Lacock Abbey.

În afara inserării propriului chip într-una dintre compozițiile de istorie recentă precum vizita principelui Alexandru Ioan I la sultan, în 1864, publicată în revista “Le Monde Illustré”, nu se cunosc alte autoportrete ale artistului (exceptându-le pe cele luate cu aparatul fotografic). Între desenele expuse, se află o schiță în creion, decupată pe contur dintr-o coală mai mare, ce reprezintă cu bărbat îmbrăcat de călătorie (cu cizme înalte, redingota înbumbată până la gât și pălăria pe cap), stând trântit pe jos, sprijinit într-un cot. Poartă părul destul de mare, are mustață și o bărbuță scurtă ce-i înconjoară obrazul și bărbia. Acestea sunt suficiente elemente de asemănare cu artistul fapt ce ne îndeamnă să presupunem că este vorba de un autoportret, până acuma necunoscut ori ignorat.

Față de anterioara expoziție, unde s-a dorit a fi făcută o prezentare generală și completă a operei artistului pentru larga informare și trăire estetică a publicului, aici s-a preferat o manifestare-studiu, în care specialiștii să poată descoperi aspecte noi, necunoscute, din creația acestuia. În consecință, Orientul apare în întreaga sa splendoare prin peisaje cu minarete, bazaruri și caice plutind pe Bosfor. Mai multe chipuri expresive de căpetenii arabe, înveșmântate în straie colorate, dau măsura cromaticii ținuturilor meridionale. Pe un căpitan de vas turc l-a pus să-și scrie numele în caractere arabe în josul paginii pe care îl desenase. Între aceștia se întâlnește și portretul prințului Hassan din orașul Tali-fu, provincia Yunnan din sudul Chinei, ținut în care domina credința musulmană și ai cărui locuitori se răsculaseră împotriva mandarinilor din dinastia Quing; cei doi se întâlniseră pe puntea unei nave cu care călătoreau spre Europa. Prințul, îmbrăcat într-un strai simplu dar amplu, din mătase albastră, are un chip juvenil, rotofei, cu mustața abia mijită ce, exceptând o ușoară oblicitate a ochilor, nu dezvăluie aproape deloc caracteristicile somatice ale rasei galbene. Flatat, probabil, de interesul pe care i-l arătase artistul, tânărul nobil chinez îl numise pictorul său de curte, titlu cu care plasticianul, dornic de onoruri, se mândrea și îl adăuga pe deja bogata sa carte de vizită.

Multe schițe cu țărani au drept model unele dintre fotografiile din suita cu tipuri din popor: surugiul, femeia cu fus, tăietorul de lemne etc. Pe lângă acestea, artistul simțea nevoia să facă studii pregătitoare asupra decorului anumitor țesături populare, la cătrințe sau oprege, a unei opinci, a unui război de țesut, a unor furci rezemate pe un pălimar ca și când ar sta într-un rastel de arme. În vitrine au fost adăugate câteva dintre fotografiile sale etnografice și peisajere – unele fiind planșe din Albumul România. În altă vitrină și-au găsit locul miniaturile din perioada sa de tinerețe în care-și portretiza clienții din protipendadă: Barbu Știrbei, pe Marițica Bibescu și Maria Obrenovici.

Această expoziție-studiu a completat, în chip fericit, manifestarea de mai mare anvergură și de mai lungă durată ca posibilitate de vizionare de la Cotroceni, și a relevat travaliul înfrigurat, dezvoltat pe mai multe planuri, al plasticianului.

Cele două expoziții demonstrează perenitatea operei lui Szathmari, artistul de talie universală al spațiului românesc, și interesul pe care încă îl poate suscita aceasta datorită prospețimii execuției și valorii informațiilor furnizate posterității, prin linie și pată de culoare sau umbră surprinsă pe placa fotografică.