Extraterestrul din Surduc/ de Ioan Es. Pop

Foarte adesea, oamenii fabuloși trăiesc înfășați în haina discreției, stânjeniți de faptul că sunt atât de diferiți de majoritatea semenilor lor, de parcă ar fi picat pe Pământ de pe alte planete.

Un astfel de extraterestru trăiește de zeci de ani în comuna sălăjeană Surduc.

L-am revăzut de curând la Zalău, în timpul uneia dintre rarele lui ieșiri la oraș.

După ce a absolvit Filologia clujeană, prin anii 80, s-a autoexilat într-o străinătate mai puțin îndepărtată ca Parisul și mai protectoare, de unde nici că a mai plecat. A rămas acolo, la Surduc, profesor și predă și astăzi, la fel ca în urmă cu treizeci de ani.

Pe urmă, proaspăt căsătorit, până să aibă casa lui, a locuit într-o turlă de biserică dezafectată și mansardată, cu șoarecii tropăind în pod ca soldații la instrucție.

O fi un extraterestru de locuiește acolo? s-au întrebat multă vreme oamenii din Surduc.

O fi, dar cu timpul s-au obișnuit cu el și, treptat, l-au tratat ca pe unul de-al lor.

Le învață copiii. Merge la cumpărături ca toată lumea. Îmbătrânește și el, ca toți ceilalți muritori. N-ai zice că vine din altă parte. Și puțini dintre cei de acolo ar putea ști, de vreme ce nu-i cunosc secretul. Dacă i l-ar cunoaște, ar afla că:

“am tăiar oi de piatră/ iar acum așteptăm/ să curgă sângele// muntele s-a mutat în noi/ cum te-ar apuca în biserică/ un râs nestăpânit”;

și că:

“un hohot de râs cade/ toată noaptea/ împreună cu pata aceea de lapte uscat/ de pe cer// ei vorbesc între ei fără să fie acolo/ …/ prin fumul țigărilor strivite în scrumieră/ înaintează o ușă care se închide/ peste umbra ei// …/ apoi/ un dulap în care se foiesc șobolanii/ trece prin mintea senină a celui ce mână lumea/ și doar galbenul foarte departe pe ape/ se șterge ca o burtă de vacă/ de atâtea priviri/ locul gol al trupului e întins/ sub pașii apăsați ai unui călăreț în buiestru”;

sau că:

“în lumină e un câine mort// pe coala albă cad gropile viitorului cimitir”.

Dar nu i-l vor cunoaște pentru că la țară n-ai timp să citești poezii. Cum sunt cele din “Locul în care se va deschide cartea” (foto 2), volum apărut anul trecut la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca. Ori cele din “Buchetul de platină” (foto 3), publicat, tot în 2010, de Editura Eikon.

Autorul lor poartă nume omenesc și seamănă bine cu noi, dar poezia lui e din altă parte. Hai, spune-i odată pe nume! Viorel Mureșan. Aha, extraterestrul din Surduc! Chiar așa! Acela care, cu ajutorul poeziei, aduce vești din văzduh, de pe Lună și de mai departe:

“apoi sosi în oraș unul/ cu inima pe o pânză uscată/ din care lăsa peste tot/ amintiri de la un priveghi/ …/ norul pe care l-ați cules de pe cer/ e mortul vostru/ puteți să-l luați și acasă/ ne spunea”, iar mai apoi:

“clopotele care vin din cer/ au pe buze crivăț și-un înscris/ de aripe arse-n paradis/ de te miri că până-aici nu pier.”

Un splendid mesaj din ceea ce am tot numit “altă parte” veți găsi săptămâna viitoare, la rubrica POEMUL DE DUMINICĂ, sub semnătura aceluiași Viorel Mureșan.