Fabrica de nori - remix

„Lumea acestei clipe nu e facuta din paine si din miere, nici din carne dulce de fata. Este facuta din nori si din umbre de nori. Din peisaje ale mintii, poroase ca aerul, bantuite de gandul ca tot ce se arata ar putea sa fie altfel sau deloc.” N-am gasit cuvinte mai potrivite sa prefateze pictura lui Razvan Mican, expusa in aceste zile la Galeria Posibila din Bucuresti, decat acest gand desprins din Norii lui Petru Cretia, o carte despre starea cerului si a sinelui, sincera ca o confesiune, sonora ca o incantatie. Nascute, parca, in prelungirea ei, menite sa o ilustreze, vin imaginile Fabricii de nori, indraznet proiectate pe simezele posibilului, de un artist inca inocent, animat, din cand in cand, de puseuri idealiste si aspiratii metafizice. Nu este nimic de ascuns aici; totusi sunt intrebari si ceva care ma face sa doresc sa zabovesc. La prima vedere lucrarile lui Razvan Mican par un soi de compilatie jucausa (un remake sau un remix) dupa tablourile lui Magritte, Giorgio de Chirico si Philip Guston. Suntem partasi la un proces, la construirea/fabricarea noului din fragmente si iluzii vechi, intr-un timp in care totul e reciclabil, pentru ca deja s-a spus totul. Istoria artei este plina de replici, iar noutatea rezida, de multe ori, in prospetimea ambalajului si candoarea aproprierilor; astfel incat, orice compilatie poate fi interpretata si ca o metafora pentru creatia artistica in sine. A fabrica imagini (cu nori, despre nori, printre nori) reprezinta pentru Razvan Mican felul sau de a simti lumea si a se simti in ea. „Sunt zile cu nori mai multi si mai adanci decat ii poate incapea un cer” – pare sa spuna artistul, pictand cosuri fumegande, tevi, fuioare de fum, masti de gaze, ziduri si strazi pustii. Sa fie vorba despre noxele si paradoxele conditiei umane? O incercare a artistului de a ne convinge prin scenografii socante si expresii metaforice ca aparentul irational poate deveni real? Aceasta e prima impresie la contactul cu lucrarile sale, „ferestre” deschise spre epure enigmatice, forme halucinante si coliziuni de viziuni, aflate undeva intre pittura metafisica si suprarealism. Dincolo de eclectismul surselor, insa, Razvan are, indiscutabil, pasiunea cotidianului si a utopiei, a geometrismului si desenului sintetic, a culorilor vii si a tusei plate, totul pus in opera – paradoxal, nu? – cu verva unui indragostit de nori. Pentru ca norii apar peste tot, albi, cenusii, zdrente si fasii, alunecosi si pufosi, schimbatori, trecatori. Totul este spalat in lumina, ars de lumina, desertic, teritorii marcate de vid si absenta. De ce? Pentru ca atunci cand hazardul isi ia revansa asupra ordinii stabilite, totul se transforma in deriva, ruina si cosmar. La o privire mai atenta, chiar asta se intampla in compozitii precum Casa in flacari, Leoaica atomica, Namol geometric si Fabrica de nori, remarcabile prin lipsa de conventie si forta mesajului. Ce cauta o leoaica intr-un peisaj industrial? Altfel sau deloc pare sa fie si dilema ei, ratacita si debila cum ni se arata. Simtim contrastul dintre atemporalul reprezentarii si acuitatea ideii, dintre concretetea viziunii plastice si sensul de dincolo de ea, dar spre a descifra secretul ar trebui sa intelegem ca aici contradictiile sunt mai importante decat coerenta. Iata de ce sunt necesare rupturile de plan si de scara (realizate cu mijloacele perspectivei accelerate), tensiunile calorice intre culorile primare si secundare, ori juxtapunerile divergente de linii drepte, curbe si contracurbe. Mereu cautator de contraste si forme simbolice, cu meandre si rezerve, Razvan Mican a incercat. Daca ii priviti expozitia, va reusi.