FANTASY & SCIENCE FICTION / Cu ochii inchiși

Amintirea pământului, de Orson Scott Card (Nemira, 2009, traducere de Roxana Brinceanu) este prima carte din seria Intoarcerea acasă, care cuprinde cinci romane publicate in perioada 1992 – 1995. Seria nu s-a bucurat de același succes pe care i l-au adus primele trei romane din seria Ender publicate până atunci (Jocul lui Ender, 1985 – premiile Hugo și Nebula in 1996; Vorbitor in numele morților, 1996 – premiile Hugo, Nebula și Locus in 1997; Xenocid, 1991 – doar nominalizare Hugo și un loc 2 la premiile Locus, toate trei publicate in românește de Editura Nemira). Dar e bine că după seriile Ender și Saga umbrelor, după romanul Stăpânul cântecelor, Nemira ne propune și această serie, pentru a-l cunoaște mai bine pe unul dintre cei mai celebri scriitori de science fiction de peste ocean.

Amintirea pământului este o introducere in povestea mai amplă pe care Card o are de spus. Ajuns la sfârșitul romanului ai senzația că tot ceea ce ai citit putea foarte bine să fie spus și intr-o nuvelă; și totuși romanul are 400 de pagini! Ce se intâmpă in atâtea pagini insă? Cu 40 de milioane de ani in urmă, omenirea a distrus Pământul. Supraviețuitorii s-au imbarcat pe nave și au plecat incăutarea unei alte planete. Au găsit-o (au botezat-o Harmony) și s-au stabilit acolo, creând o inteligență artificială (numită Sufleul Suprem de cooniști) care să vegheze asupra lor, să păstreze toate cunoștințele omenirii la acea dată și, când noua civiizație va fi renunțat (sau uitat) ceea ce a dus la probușirea celei vechi, s-o ajute să se intoarcă acasă, pe Pământ. „Sufletul Suprem fusese instalat de către primii coloniști umani ai acestui loc cu un singur scop: să facă din Harmony o lume in care omenirea să nu mai aibă niciodată puterea să se autodistrugă”. Cum face ea asta? Ștergând din baza de date toate cuvintele „periculoase” (căruța de război, puscani prah – adică praful de pușcă – etc.) și referirile la invenții care au dus vechea omenire la pieire. Perioada estimată pentru refacerea noii civilizații a fost de 20 de milioane de ani (pare exagerat de mare perioada, deși ca să scoți din oameni „gena” autodistrugerii… Și totuși e mult, prea mult. In 20 de milioane de ani oamenii ar putea deveni amfibii). Dar iată că au trecut 40 de milioane de ani și omenirea incă nu este pregătită. Cum perioada de funcțonare a inteligenței artificiale se apropie de sfârșit, aceasta se hotărăște să intervină direct in destinul noii omeniri. Astfel, unii oameni incep să aibă viziuni despre ce ar trebui să facă. Ca in orice roman SF care se respectă, „viziunile” au o explicație logică, științifică: creierele oamenilor au fost modificate genetic, astfel incât să recepționeze ceea ce inteligența artificială, legată la o rețea de sateliți aflați pe orbită, le comunică. Relația este insă biunivocă, pentru că și oameni ii comunică inteligenței artificiale creațiile lor. „Sufletul Suprem răspândește informația, nu o ascunde. Noi ii dăm scrierile noastre, muzica, totul, iar Sufletul Suprem le transmite din oraș in oraș, din bibliotecă in bibliotecă, peste tot in lume”. Sufletul Suprem le adună, sporindu-și zestrea de cunoștințe, adăugându-le la ceea ce păstrează din trecut. „Eu sunt amintirea Pământului, tot ce a mai rămas din el” zice la un moment dat. Dar asta este in eter. La sol, pe planeta Harmony, in orașul Basilica, lumea incepe să se agite. Cei răi vor să pună mâna pe putere, cei buni, care au avut „viziuni” despre ce e de făcut pentru a salva pleneta, vor să-și impună și ei ideile. Cei buni sunt familia lui Volemak (nu toți cei buni fac parte din familie și nu toată familia se află printre cei buni), alcătuită din doi fii mai mari, dintr-o primă căsătorie, și doi mai mici, dintr-o a doua căsătorie. In fine, legăturile de rudenie sunt destul de complicate, mai apare un frate vitreg, Gaballufix, exeponentul răului. Issib, fiul infirm, care cercetează bibliotecile și ajunge să descopere câteva din cuvintele „interzise”, il atrage in această activitate și pe Nafai, mezinul. Cei doi ajung la concluzia că Sufletul Suprem nu este o zeitate, ci un artefact care ii supraveghează și ii indrumă, fără ca ei s-o știe, pe o cale pe care omenirea să uite tot ce a dus la distrugerea Pământului: armele, dorința de a face rău. „Incepuseră să-și facă o imagine destul de clară a ceea ce posedaseră cândva oamenii, iar Sufletul Suprem ii impiedicase atât timp să reinventeze”. Viziunile lui Volemak și Nafai se impletesc și devin ceva coerent, transformându-se intr-un plan de salvare. A lor și a planetei. Povestea curge, aventurile se succed și, evident, până la urmă eroii triumfă, iar cei răi sunt inlăturați. Dacă vor ajunge inapoi pe Pământ? Protagoniștii află despre zborul interstelar, știu că pot ajunge din nou acasă. Probabil că in următoarele volume se va intâmpla și asta. Am spus mai devreme că tot romanul ar fi incăput și intr-o nuvelă. Oricum relațiile intre personaje par abia schițate – intre tată și fiii lui, intre fiii cei mari și cei mici,intre tată și mamă -, dar au rămas destule lucruri de-abia enunțate, ca de pildă relația fiilor mai mici cu mama lor (aici chiar se putea ceva mai mult) sau relația celor doi fii mai mari cu mama vitregă sau povestea de iubire a lui Nafai pentru Eiadh, aceeași care face un cuplu cu fratele cel mare, Elemak. Și tot așa. Cam telenovelistic, nu? In primele pagini avem o avalanșă de obiceiuri și ritualuri: lovirea peste piept și peste coapse, durerea fiind inchinată Sufletuli Suprem; dușul de 30 de secunde; contractul de căsătrie, reinnoit anual; părinții care găsesc „mătuși” pentru inițierea sexuală a băieților – cam multe „făcături” de autor de SF, lucru care iți induce o senzație de artificial, de contrafăcut. Dar, până la urmă, genul are și el regulile lui. Nu mai vorbesc despre nume – deși am pomenit câteva – unele dintre ele sunt de-a dreptul imposibil de reținut (cu toate că, la inceputul volumului avem o listă a lor) și asta ingreunează chiar și lectura, pentru că ești tentat să nici nu faci vreun efort spre a le reține. Ca roman in sine, pare subțire, fără mari valențe. Ca introducere intr-o serie de cinci poate fi in regulă, dar te simți ca și când ai fi citit doar prima parte a unui roman. Pentru lumea construită, pentru discuțiile dintre Issib și Nafai, cartea merită citită, cu toate că Orson Scott Card e cam tezist pe alocuri, cam moralizator, cam prea cu fața la public. Sau merită citită dacă mergi cu ochii inchiși pe mâna autorului.