Fantezie gotică cu Marina/ de Stelian Țurlea

Prima ediție în românește a acestui roman*) a apărut în 2010, cea de față este o reeditare. Dar abia acum am citit romanul care a plăcut în egală măsură criticilor și publicului larg și pe care îl recomandăm și noi.

Eroul e un adolescent pasionat de mister și aventură, locuiește la internat, Oscar Drai, e atras de un cartier vechi din Barcelona, în care o cunoaște pe tânăra Marina, o fată retrasă cu tatăl ei, pictor care a încetat să mai creeze, într-un castel prăfuit, în ruine și fără electricitate. „Marina mi-a zis odată că nu ne aducem aminte decât ceea ce nicicând nu s-a petrecut. Avea să treacă o veșnicie până să-i pătrund spusele. Dar mai bine să încep cu începutul, care în acest caz e sfârșitul.” Așa începe „Marina”, romanul de debut al lui Carlos Ruiz Zafon, cartea pe care scriitorul mărturisește că o iubește cel mai mult. Nu se ridică la nivelul „Umbrei vântului” sau „Jocului îngerului”, dar e un roman care îi arată pe deplin măiestria lui Zafon. E o fantezie gotică, amintind pe alocuri de Shelley, cu ființele sale monstruoase, cu mult mister, cu o imaginație debordantă, cu secrete de familie, dragoste, răzbunări, boli incurabile și destine frânte când lucrurile par să se limpezească. Toate se petrec într-o Barcelonă mai mult întunecată, plină de cețuri, ploi, printre cartiere în ruine, cimitire în miez de noapte, canale subterane fetide în care mișună schilozii și șobolanii – „o Barcelonă fermecată, labirintul spiritelor” în care „timpul si memoria, istoria și ficțiunea se topeau (…), unde catedrale și edificii desprinse din povești au țesut decorul istorisirii mele”.

„Uneori, lucrurile cele mai reale se petrec doar în închipuire, Oscar, mi-a răspuns ea. Nu ne amintim decât ceea ce nu s-a petrecut nicicând.” Mai contează că e adevărat sau nu?

Acțiunea se petrece în anii 70, dar senzația e a altui secol, mai îndepărtat, mai ales că întorcerile în timp sunt frecvente. Există un filon romantic, o iubire misterioasă în prezent, pandant al unei iubiri nu mai puțin misterioase din trecut, un personaj tenebros, Mihail Kolvenik, în jurul căruia se învârte povestea veche, care a sfidat moartea și legile lumii și a creat monștri, pentru a-și salva iubirea. Un amestec amețitor de real și ireal. Deasupra tuturor plutesc aripile tragice ale fluturelui negru, o specie care devoră propriile larve pentru a renaște, firește încă un simbol.

Prin urmare, o poveste petrecută cu cincisprezece ani în urmă, dar care „nicicând nu s-a petrecut.”

„Nu poți găsi nicicând adevărul pentru simplul motiv că el ne găsește pe noi.”

Și peste toate, timpul, care „nu ne face mai înțelepți, ci doar mai lași”.  Pentru că nu suntem conștienți cǎ „mai devreme sau mai târziu, oceanul ne înapoiazǎ amintirile pe care le-am îngropat în apele lui.”

„Posibil, scrie chiar Zafon, ca Marina să fie romanul cel mai greu de definit și clasificat, dar și cel mai personal, poate, dintre toate cele pe care le-a scris.”

*) Carlos Ruiz Zafon – Marina. Editura Polirom. Traducere din limba spaniolă și note de Ileana Scipione