Fara Acropole

Am crezut, pentru ca asa am fost invatat inca din anii gradinitei, in mitul sciitorului sarac, creator de opere “reprezentative”. Idealul sciitoricesc propus pe atunci era din tagma lui Neculuta, Paun-Pincio, A. Toma (la punctul de pornire) si exploatatii Eminescu, Creanga si mai toti ceilalti clasici. Scriitorul traindu-si umilintele saraciei era un fel de apostol al fericirilor viitoare, cand, se presupunea, va beneficia de superbii materiale.

Am crezut ca intr-adevar asa este si, in tembelismul anilor tineri, ii dispretuiam pe cei care, avand posibilitati materiale excelente (mosieri si burjui), mai si scriau capodopere. Imi placea, de exemplu, Turgheniev, dar nu puteam sa-i trec cu vederea faptul ca era stapan de mosii, ca scria fara grija chiriei, a medicamentelor si multe dintre acestea. Pentru el era usor sa creeze, pe cand un oropsit ce putea sa faca? Decat sa dea opere adevarate, pentru popor…

Nici cand am ajuns sa scriu si sa public nu am gandit mult diferit. Primeam pe o carte sume considerabile, puteam (teoretic) beneficia si de alte avantaje. Era ugerul Uniunii care se lasa muls. Cei abili sugeau din plin. Si creau din cand in cand. In orice caz, lasau impresia ca sunt in efort creator continuu.

Doar ca, la aparitia mea si a colegilor mei de generatie, locurile la uger erau bine randuite. Noua ne-a ramas jindul si aceeasi naroada credinta ca, din saracia si chinurile acelor ani, am putea da opere memorabile. Si le-am dat. Dar stie cineva cate privatiuni si umilinte inseamna acele carti?

Acum, pornit spre batranete, imi este clar ca nu poti scrie fara o situatie materiala care sa te scape de griji. Nu poti da, intr-adevar, cartile pe care crezi ca le poti scrie. Saracia nu lasa in urma ei decat un sir de carti nenascute. O rusine. Asa cum pruncii morti sunt ingropati undeva la margine de tintirim…

Scriu aceste simple randuri melancolizat de discutiile din jurul soartei si a menirii Uniunii Scriitorilor. Orice se discuta, numai despre situatia materiala a scriitorului nu se vorbeste in termeni reali. Se eludeaza faptul ca saracia impinge scriitorul la compromisuri, la abjectie, la derapaj moral.

Si mai creeaza o confuzie (bine intretinuta) saracia: bestelirea valorilor. I se reproseaza lui Arghezi, spre pilda, ca a facut ce a facut pentru a obtine bani, dar i se trece cu vederea unui nimeni performantele in a stoarce bani de pretutindeni, spre a-si publica nemuritoarele nimicuri.

Iti permiti sa fii moral (scriitoriceste) cand munca ta este rasplatita la adevarata ei valoare. Dar cum talentul si valoarea sunt… inefabile, se perpetueaza la nesfarsit toata anecdotica scriitoriceasca. In bulibaseala valorilor pe care o traim, este atunci destul de firesc ca tinerilor, mai ales, sa li se propuna drept modele si conduita culturala astfel de sinteze despre Acropole: “Acolo locuiau barosanii”.

Literele romane au ramas azi, din pacate, si fara Acropole…