Fara idei preconcepute

Daca Alexander Hausvater a afirmat ca vrea sa faca Trubadurul pentru publicul care de obicei nu vine la opera, am privit acest spectacol imaginandu-mi ca sunt unul dintre acesti tineri. La final, puteam spune ca, daca as fi cu adevarat unul dintre ei, cu siguranta as mai veni si altadata la Opera.
Asadar, fara idei preconcepute. Regia lui Alexander Hausvater se simte in fiecare clipa, ceea ce in principiu nu ar fi bine, dar in cazul spectacolelor Operei bucurestene se intampla atat de rar, incat situatia nu putea sa ne produca decat bucurie. Iar aceasta abordare este contemporana cu ceea ce se intampla pe scena de teatru romaneasca si, intr-o oarecare masura, cu ceea ce se intampla pe scenele lirice europene. O astfel de optiune presupune ca din punct de vedere muzical totul merge bine, ceea ce din fericire in premiera Operei Nationale din Bucuresti cu Trubadurul de Verdi, condusa muzical de Iurie Florea, s-a intamplat. Distributia nu a fost cunoscuta pana in ultimul moment, cu exceptia tenorului venit de la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, Akhmed Agadi, o voce puternica, curata, care nu intampina probleme in abordarea tehnica a rolului masculin titular. Un alt oaspete a fost mezzo-soprana Liliana Lavric din Republica Moldova, poate vocea cea mai putin sigura dintre titulari, desi o prezenta plina de vitalitate, care a intrat bine in rol. Optiunea pentru Mariana Colpos (din alte trei variante) s-a bazat cu siguranta pe remarcabila sustinere si nuantare vocala pe care a oferit-o rolului Leonorei, chiar daca expresivitatea corporala nu reprezinta punctul ei forte. Singurul rol in care am descoperit si vocea “locala” si disponibilitatea actoriceasca a fost cel al Contelui de Luna, sustinut de Iordache Basalic, care a intrat perfect in hainele personajului, asa cum spuneam mai devreme, fara idei preconcepute.
Acest spectacol va naste cu siguranta patimi, de la “ce circ, Doamne…”, pana la “in sfarsit se petrece ceva si la Opera noastra”, reactiile din sala fiind de toate tipurile. Scenografa Viorica Petrovici, a carei contributie a fost esentiala in impactul vizual al optiunilor regizorale, imi spunea inaintea premierei: “Acum, cand inca mai am diferite lucruri de facut la acest spectacol ma gandesc la reactiile care vor veni si as dori sa fie reactii, nu prejudecati. Faptul ca spectacolul de opera este considerat traditionalist nu ne impiedica sa credem ca putem schimba ceva in mentalitate. Este traditional pentru ca am acceptat sa vedem acelasi spectacol timp de 50 de ani (varianta anterioara a Trubadurului s-a montat la Bucuresti in 1958 n.n.). Eu cred ca spectatorul de opera este acela care traieste muzica pe care o asculta sau pe care o poate vedea cu ajutorul nostru. Nu cred in spectatorii specializati.”
Gravata, deci, pe o versiune muzicala dinamica a uneia dintre cele mai populare opere romantice, regia lui Hausvater reuseste sa limpezeasca o poveste tragica si complicata, pe care conventia spectacolului cantat in italiana o face greu de decodificat pentru publicul non-meloman, chiar urmarind titrajul. Interventiile actorilor Constantin Florescu, Mircea Anca, Corina Guset, Roxana Guttman, Raluca Botez, actiunea desfasurata uneori pe trei sau patru planuri in adancime, dar si pe verticala, fac ca spectacolul sa nu poata fi ascultat cu ochii inchisi desi, repet, muzical lucrurile decurg bine (mai ales pentru cei care nu cunosc neaparat textul pe dinafara). Un aliat important si-a gasit regizorul in Corul Operei (pregatit remarcabil, ca de obicei, de Stelian Olariu), cor ai carui componenti s-au aratat dispusi sa joace intr-adevar fara complexe, precum si in semnatara miscarii scenice, Malina Andrei, care i-a avut la dispozitie, alaturi de muzicieni, pe balerinii Operei si un grup de elevi ai liceului de coregrafie bucurestean.
Comentariile nu se vor opri aici, insa riscul de a-i scandaliza mai ales pe “profesionisti” si l-au asumat atat regizorul cat si directorul Operei, Catalin Ionescu-Arbore. Si cred ca merita.