Fascinatia enigmelor

Statornica sete de cunoastere a cugetului omenesc, pentru care orice pata alba de pe harta lumii este o sfidare intolerabila, se exprima poate in modul cel mai elocvent prin fascinatia magica exercitata de tot ceea ce i se infatiseaza ca enigma. Si cu cat e mai deplin, de nepatruns misterul, cu cat mai frapanta, expresia tainei, cu atat mai inversunata stradania de a explica inexplicabilul, de a patrunde pana la miez, de a descifra redutabilul secret.

La fel ca pentru atatia exploratori, dintre care nu putini au platit cu viata pentru ambitia de a pune primii piciorul in locuri socotite pana atunci inaccesibile – Polul Nord, Polul Sud, Muntele Everest, padurile ecuatoriale si atatea altele – simpla existenta a enigmei e motivatia insasi a unei atractii irezistibile, manifestate in felurite forme si grade de intensitate, de la cei ce isi fac din dezlegarea unui mister telul suprem al vietii, pana la cititorii pasionati sau ocazionali ai jurnalelor de calatorie si ai revistelor de stiinta popularizata.
Desi s-ar zice ca epoca marilor descoperiri geografice a ramas de mult in urma, iar vremea celor mai spectaculoase cuceriri ale stiintei a cam trecut, desi pentru marele public devin tot mai greu de urmarit si de inteles infaptuirile stiintifice recompensate cu Premiul Nobel, realitatea mai pastreaza inca destule taine, cu a caror deslusire multe minti luminate isi vor fi irosit vremea. si nu ma refer aici la intrebarile fundamentale despre geneza universului, originea vietii, aparitia constiintei, ci la unele de mai mica anvergura, dar suficient de incitante spre a ne pune pe ganduri. Exista in univers si alte forme de viata, sau chiar civilizatii? A fost Pamantul vizitat vreodata de extraterestri? Care este cauza disparitiei bruste a dinozaurilor? A existat Atlantida cu adevarat, sau e o simpla legenda? Cum au fost construite piramidele de la Gizeh? Care era rostul desenelor gigantice din pustiul de pe Platoul Nazca? Si cate si mai cate.
Multe asemenea sarade se leaga de vorbire si de scriere, nascociri revolutionare ale mintii omenesti. Numerosi savanti si-au dedicat cei mai buni ani descifrarii unor scrieri stravechi – hieroglifele, cuneiformele, linearul A si B din Creta, scrierea etruscilor, a mayasilor etc. – sau stabilirii gradului de inrudire dintre diferitele grupuri de limbi si, pe aceasta baza, a modului cum ele au evoluat, pe masura ce s-au desprins dintr-un presupus trunchi initial comun, dintr-o limba primordiala. Pana si istoria literaturii universale ascunde mistere, desi s-ar putea crede ca aici totul a fost de mult elucidat. Nici pana astazi nu exista, spre exemplu, o teza unanim acceptata cu privire la identitatea celui care se numara printre marii dramaturgi ai tuturor timpurilor, William Shakespeare – desi el a trait in secolul XVI, nu intr-un veac pierdut in negura vremii. Iata de ce n-ar trebui sa ne surprinda actuala controversa din presa germana cu privire la persoana lui Homer si la cele descrise in faimoasa epopee care ii este atribuita, Iliada. Totul a pornit de la un text semnat de scriitorul si filologul austriac Raoul Schrott, in preajma Craciunului, in Frankfurter Allgemeine Zeitung, text in care acesta rezuma tezele ce fac obiectul unei intregi carti, anticipandu-i aparitia programata pentru luna martie. Cartea este rezultatul cercetarilor intreprinse de autor in paralel cu o noua traducere in limba germana a Iliadei, la care lucreaza de mai bine de doi ani (asta, dupa ce tocmai incheiase traducerea monumentalei epopei sumeriene Ghilgames). Pe scurt, Schrott afirma ca Homer era un scrib grec de la curtea vasalilor cilicieni ai regatului asirian, ca ar fi trait in secolul VII i.H. si ca ar fi redactat in scris Iliada in jurul anului 660 i.H. Intamplarile relatate in canturile epopeii ar relua, ce-i drept, povestea legendara a razboiului dintre ahei si troieni, consumat mai devreme cu mai bine de cinci veacuri, dar cum prin transmitere orala detaliile se vor fi sters, Homer va fi fost nevoit sa se inspire de la evenimente si locuri mai apropiate in timp si in spatiu, traite si cercetate nemijlocit, tocmai pentru a conferi plasticitate si veridicitate substantei literare. Aceste evenimente si locuri i-ar fi fost oferite de campania in cuprinsul careia regele asirian Sennacherib i-a asediat si invins pe rasculatii din Karatepe, capitala fortificata de atunci a Ciliciei. In favoarea tezelor sale, filologul aduce, pe langa observatiile facute la fata locului, la Troia si la Karatepe, o serie de constatari privind textul epopeii, in care se fac remarcate influente ale poemului Ghilgames si ale Vechiului Testament – de unde s-ar putea deduce ca scribul cunostea asiriana si arameica. Pozitia geografica a Ciliciei, in sud-estul Asiei Mici, in zona de contact dintre provinciile defunctului imperiu hitit tarziu si imperiul asirian aflat in expansiune, ar explica asemenea influente. Este de la sine inteles ca, fara a mai astepta aparitia cartii, o intreaga falanga de specialisti au reactionat cu vehementa la tezele lui Schrott, neezitand sa-l califice drept diletant, lipsit adica de cunostinte temeinice in materie de limbi vechi, istorie a antichitatii, arheologie, orientalistica – si uitand ca nici Heinrich Schliemann, celebrul descoperitor al Troiei, nu era altceva decat un amator. Ce-i drept, despre Homer nu se stie oricum mai nimic: chiar daca majoritatea celor avizati inclina sa-i plaseze existenta prin secolul VIII i.H., undeva pe coasta ionica a Asiei Mici (Smirna, Efes, Milet, Chios, Samos etc.), unii cred ca reprezinta mai curand o persoana colectiva, un grup de aezi, prin al caror har a prins contur epopeea. Iliada, pe de alta parte, ridica si ea destule semne de intrebare, Schrott nefacand decat sa le adune intr-un mozaic, la a carui compunere a contribuit insa din plin. Iar intrebarea cea mai staruitoare este cea privind perfectiunea textului, calitatea lui literara inegalabila, de neexplicat pentru o opera aparuta ca din neant, fara predecesori si fara variante. Acesta este adevaratul miracol, iar toata discutia despre persoana lui Homer e desertaciune, sustine in Tagesspiegel Gyburg Radke, profesoara de filologie clasica la Universitatea din Berlin. Ceea ce nu va atenua totusi deloc seductia pe care tema o exercita.
Munchen, 31 ianuarie 2008