Fata partizanului/ de Louis de Bernières

 „Fata partizanului“, personajul titular al romanului cu acest titlu al lui Louis de Bernières, este o fostă prostituată de origine sârbă, care trăiește la Londra la începutul anilor 1980, într-o casă de raport condamnată la demolare, și pare să nu aibă altă ocupație decât să-i povestească episoade stranii de iubire și sex din viața ei de „fată rea“, de o veridicitate mereu îndoielnică, unui comis-voiajor trecut de 40 de ani, cu un mariaj de fapt eșuat, care o vizitează tot sperând să se culce cu ea. Între cele două ființe marginalizate, se clădește mai degrabă o amiciție asezonată cu anecdote și reverii ale unor vieți de altădată și de altundeva. Poveștile Rozei, prezentate alternativ din perspectiva ei de naratoare și din perspectiva lui Chris de ascultător, se învârt în jurul personajului devenit aproape legendar al tatălui ei — fost combatant în armata de partizani a lui Tito —, care i-a influențat întreaga experiență de viață din copilărie și adolescență, mergând până acolo încât s-o dezvirgineze. În cele din urmă, când Chris, beat și disperat, încearcă s-o plătească pe Roza pentru sex, vraja dintre ei se rupe, ea dispare, iar el rămâne pentru tot restul vieții cu nostalgia „fetei de partizan“.

Louis de Bernières (n. 1954, urmaș al unui hughenot francez) este un romancier englez cunoscut mai ales pentru cel de-al patrulea roman al său, Mandolina căpitanului Corelli (Curtea Veche Publishing, colecția Byblos, 2007). S-a înscris la Academia Militară de la Sandhurst, dar a renunțat după câteva luni, apoi a urmat și absolvit cursurile Universității Victoria din Manchester și ale Institutului de Educație din Londra. Înainte de a deveni scriitor, a fost mecanic auto, curier pe motocicletă și, timp de câțiva ani, profesor de engleză în Columbia, experiență pe care a valorificat-o în primele sale trei romane, zise „trilogia latino-americană“. De Bernières este și un muzician înrăit: cântă la flaut, mandolină, clarinet și chitară, de unde și nenumăratele trimiteri la muzică din cărțile sale.

*

*       *

Tatăl ăsta al meu

Tatăl meu era partizan de-al lui Tito.

Asta i-am spus. Îmi plăcea să vorbesc despre tatăl ăsta al meu. Nu vorbeam niciodată aspru despre el, ceea ce pe Chris îl surprindea, având în vedere felul în care i-l prezentam. Treaba e că, dacă vrei să pari interesant, nu trebuie să fii predictibil.

I-am spus că tatăl meu purta un petec pe ochi, care-l făcea să semene cu un pirat, și că avea cinci gloanțe rămase în el din război. În fiecare an, se ducea la spital să-și facă radiografie și se întorcea și o lipea de fereastra din bucătărie. Controla migrarea sinuoasă a gloanțelor dintr-o parte a corpului într-alta. Spera că, într-o bună zi, aveau să înceapă să împungă prin piele ca să poată el să le scoată și să le păstreze, aliniate toate pe șemineu. Asta era ambiția lui. Îi plăcea să spună: „Într-o zi, tot migrând, unul dintre gloanțele astea ar putea să-mi ajungă în plămâni și să mor, uite-așa, una-două“, și ridica o sprânceană și pocnea din degetul mare și arătător.

Mi-a arătat și o scenetă despre cum ar fi putut muri, care a devenit rutină prin repetare. I-am arătat-o și eu lui Chris odată, după ce băuserăm niște vin și ne înveseliserăm puțin și-i tot turuiam din nou despre tata:

— Bine, am zis, imitându-l pe tatăl ăsta al meu, glonțul îmi intră în plămâni și simt o durere. O durere mare. Duc mâna la piept și fac „Aaahhh“ și după aia dau din mâini, așa, și pe urmă tușesc: „Îh! Îh!“ Și, brusc, îmi curge sânge pe gură, bine? Mi se scurge pe bărbie și mi se umple gura, și tușesc, și tușesc, și vine mama, bine? Și zice: „Bărbate, strici cămașa aia curată pe care tocmai ți-am spălat-o“, și eu zac pe jos, trag să-mi dau duhul, iar ea presară peste cămașă sare mă­runtă, ca să-ncerce să scoată pata la înmuiat.

În acest moment al scenetei, eram deja pe podeaua plină de grăsime, prefăcându-mă că mor, cu o țigară într-o mână și un pahar de vin în cealaltă. Am zis:

— Și, pe urmă, tata spunea mereu același lucru: „Or să mă care de-acolo înfășurat în drapelul național, și or să mă ducă să facă plăcinte cu carne din mine la fabrică, și Mareșalul Tito o să mă servească Președintelui Statelor Unite, care a venit în vizită, iar oasele or să mi le macine și or să le împrăștie pe câmpuri, și dintr-o parte din oase or să facă niște clei de legat cărțile, și uite-așa o să fiu eu de folos și după moarte“.

Chris s-a uitat în jos la mine cu afecțiune și cu o plăcere autentică în ochi și m-a întrebat:

— Făceați asta în fiecare an, când se întorcea înapoi acasă cu radiografia?

— Și la petrecerile cu prietenii lui, am răspuns.

— Trebuie să fi fost o fetiță tare dulce, a zis el, iar eu i-am răspuns:

— Până și în fiecare femeie nenorocită, făcută varză, se ascunde o fetiță dulce.

Chris a zis că trebuia să mă fi făcut actriță și că era un miracol că reușisem să joc scena morții tatălui meu fără să vărs nici o picătură de vin.

I-am spus cum îi plăcea tatii să mă sperie, ridicându-și petecul de pe ochi, ca să-i văd pleoapa înfundată în orbită, și că, după aceea, mă fugărea prin casă, prefăcându-se că are gheare în loc de mâini și scoțând zgomote ca de animal. După ce s-a întâmplat de câteva ori, nu m-am mai speriat și a rămas doar un joc ca oricare altul, care se încheia cu gâdilături. Totuși, prietenii mei și ai fratelui meu n-au încetat niciodată să se impresioneze la vederea orbitei lui goale.

Lui Chris îi plăcea că-i spuneam poveștile astea despre tatăl meu. Era o persoană răbdătoare și credea că am o reală nevoie să vorbesc despre acest alt bărbat care jucase un rol atât de mare în viața mea. Îi tot spuneam poveștile-astea, de parcă ar fi fost cele mai importante din lume, și el stătea în fotoliul acela mizerabil și-mi sorbea cafeaua și se uita, pur și simplu, la mine cu ochii plini de plăcere. Probabil c-aș fi putut să-i spun absolut orice. Îl prinsesem în laț aproape imediat și-mi dădeam temă de gândire, întrebându-mă ce să fac eu cu el, acum că-l aveam la degetul mic. Trebuia să mă gândesc ce vreau de la Chris.

— Tatăl meu era ca un munte, ziceam. Era un monolit. Te copleșea întrucâtva… Putea să mănânce tone de mâncare și nu se îngrășa deloc, și stătea la masă, mânuind  furculița și cuțitul cu pumnii strânși, și tot vorbea despre război. Era ca mulți din generația lui. A venit războiul și, după aceea, supraviețuitorii n-au mai încetat să vorbească despre război, pentru că erau atât de uluiți că rămăseseră în viață. Îi plăcea să spună: „Viața mea este un afurisit de epilog, dar epilogul e mult mai lung decât afurisita de poveste“. Ridica paharul și spunea: „Închin pentru un epilog lung și fericit și pentru bieții amărâți care n-au supraviețuit“.

I-am spus lui Chris că fusesem educată să fiu comunistă. Dacă erai iugoslavă, trebuia să fii, pe atunci, așa cum unii oameni trebuie să fie musulmani sau catolici doar din cauza locului unde s-au născut accidental. Nu trebuia să știu multe despre subiect. Pe vremea aceea, la Londra, multă lume se dădea comunistă. Un anumit tip de oameni credeau că-i face să pară eroici. Cartierul Archway era plin de facțiuni de comuniști care se disprețuiau între ei din tot sufletul. Aveam o vorbă în Iugoslavia: dacă toți ăștia voiau să formeze un pluton de execuție, se așezau în cerc. Acum, nu mai crede nimeni nimic din toate astea, dar pe atunci aveam în Archway Partidul Comunist Revoluționar, Partidul Comunist din Marea Britanie, Grupul Marxist Internațional, Partidul Muncitorilor Socialiști, toate soiurile posibile de grupări revoluționare și socialiste — și mai erau și feluritele soiuri de anarhiști. Toată lumea știa că jumătate dintre oamenii de la întâlniri erau din serviciile secrete britanice și că, pur și simplu, se spionau reciproc. Nimeni care are minte cât-de-cât nu mai crede nimic din toate astea. Acum, nu m-aș mai osteni, dar atunci chiar l-am apărat pe Tito. Era o chestiune de loialitate. Chris nu m-a combătut niciodată cine-știe-ce și pun pariu că, de fapt, el era conservator. Mi-a spus odată că e liberal, că și-a pus chiar și afișe pe fereastră și a ieșit la lipit de afișe pe străzi. Dar, când s-a văzut față în față cu urna de la secția de vot, pun prinsoare că și-a așternut cruciulița lângă numele conservatorilor. S-a tânguit ca toți ceilalți când au ieșit conservatorii, dar nu se putea să nu observi că, deși doamna Thatcher a câștigat de trei ori alegerile, nu dădeai de aproape nimeni care să admită că votase cu ea.

Tatăl meu era un comunist adevărat, stalinist get-beget, însă nu i-a folosit prea mult după război, când a devenit clar că Tito voia să facă totul așa cum voia el. Tatăl meu a fost ca o corabie cu pânze care ia un avans mare în cursă, pentru că prinde vântul din pupa, după care vântul se potolește și o lasă în urmă toate bărcile cu vâsle.

Cincisprezece ani avea tata când a izbucnit războiul și la început li s-a alăturat cetnicilor de pe platoul Ravna Gora din Serbia. Nu știu cât din toate astea însemna ceva pentru Chris. Nu voia decât să se afle în prezența mea și vedeam că e mulțumit să-mi admire corpul și să-mi asculte vocea. Îmi plăcea, pentru că mă făcea să mă simt ca o fată nerăbdătoare.

În orice caz, cetnicii erau monarhiști, iar familia regală era la Londra pe vremea aceea — cred. Tatăl meu s-a distrat împreună cu cetnicii la început. Era o mare aventură să avansezi prin noroaie, să te agăți de frânghii, să te strecori prin conducte, să înfigi baionete în saci cu nisip.

Problema era că nu dădea doi bani pe rege, așa că-i era greu să fie monarhist. Ofițerii cetnici erau toți de tip aristocrat habsburgic și le plăceau exercițiile și lustruiala. Între timp, soldații au intrat în conflict unii cu alții, ca niște bandiți balcanici autentici, iar ofițerii n-au știut cum să păstreze disciplina, așa că, într-o bună zi, tatăl meu a trecut de partea cealaltă, a partizanilor comuniști, fiindcă se săturase să tot stea îmbufnat în pădure, cu o liotă de monarhiști certăreți.

Erau o groază de oameni cu care te puteai lupta. Țara colcăia de români, bulgari, italieni, nemți și unguri și mai erau și niște croați care deveniseră naziști. Dacă vrei să vorbești jignitor despre croați, le spui ustași. Când ei vor să-i insulte pe sârbi, le spun cetnici.

Tot soiul de bârfe și zvonuri circulau. Se spunea despre cetnici că s-ar alia cu naziștii ca să-i desființeze pe comuniști, și chiar că ar colabora cu Ustaša. Ustașilor le plăcea să se descotorosească de sârbi, evrei și țigani, înecându-i. Aveau un lagăr de exterminare la Jasenovac, condamnat chiar și de Gestapo pentru cruzimea lui. Am auzit că 1,7 milioane de iugoslavi au murit în război și că un milion dintre aceste morți au fost fratricide. N-aveam nevoie să vină italienii și nemții să ne omoare, pentru că ne descurcam foarte bine și singuri. Chris îmi spunea:

— Hei, Roza, trebuie să am grijă să mă pun bine cu tine,

iar eu îi răspundeam:

— Fetele din Balcani se pun foarte bine.

Tata a trecut de partea comuniștilor când a luat parte la un atac asupra lor. S-a asigurat că era pe marginea flancului și, când s-a apropiat coloana, s-a strecurat, și li s-a alăturat, și i-a anunțat de atacul care li se pregătea. Așa că i-au luat ei prin surprindere pe atacatori, iar tata i-a ajutat să-i extermine pe foștii lui camarazi. În timpul luptei, i-a intrat vârful unei baionete în ochi, așa c-a trebuit să învețe să tragă cu stânga. A fost o poezie.

Comuniștii au avut mare succes ca luptători în rezistență. Au înființat chiar și școli și fabrici de puști și țigări. Nu se luptau doar cu italienii și cu nemții, ci și cu celelalte grupări din rezistență, numai că, spre sfârșitul războiului, au întors armele destui italieni, cât să formeze un întreg batalion care lupta de partea noastră.

Știam multe despre al Doilea Război Mondial în Iugoslavia. Era un domeniu în care mă specializasem din cauza universității și mi-era foarte clar cine ce este și când s-au întâmplat toate, dar nu mă îndoiesc că lui Chris îi venea greu să urmărească. Spunea că era foarte interesant și că soția lui rămăsese nedumerită de materialul de lectură de pe noptiera lui. Înainte, citea mai ales romane de Louis L’Amour și răsfoia reviste de hobby-uri, dar acum începuse să se delecteze cu cărțile despre Tito și Fitzroy Maclean pe care i le împrumutam eu.

Mă distra să-i povestesc lui Chris detalii sângeroase, de exemplu cum tata s-a văzut nevoit odată să-și mănânce propriul cal, și cum a scăpat Tito cu viață, când a căzut lângă el o bombă, iar câinele lui a înhățat-o și a fugit cu ea, și cum erau colaboraționiștii aruncați din camioane cu primul deget retezat la prima falangă, al doilea la a doua falangă, iar al treilea și al patrulea tăiate cu totul. Li se rupeau tendoanele degetului mare și li se capsau buzele, plus celelalte buze, dacă erau femei.

El se cutremura și spunea cât de groaznic era totul, dar mie nu mi se părea. Mi se părea că meritau și-i spuneam:

— Urăsc oamenii din tagma asta.

Am atitudini de amazoană și poate că asta mă făcea și mai minunată în ochii lui. Chris îmi spunea:

— Eu nu urăsc pe nimeni. Nu mă leg la cap. Dar cred că soția mea mă urăște.

— Eu urăsc o mulțime de oameni, îi spuneam și, când el ridica din sprâncene a întrebare, îi înșiram pe degete: Îi urăsc pe croați, albanezi, musulmani, ruși și bosniaci, dacă nu sunt sârbi. Și am urât și un englez, dar a murit, așa că e-n regulă. O să-ți povestesc odată.

A făcut o față nedumerită și a spus ceva cam așa:

— Nu pari genul de persoană care să urască en gros. Nu poți urî atâta amar de oameni. Nu e fezabil. Consumă prea multă emoție. E și-așa destul de rău să fii urât. Nimic nu te obosește mai tare, decât să trăiești cu cineva care te urăște.

— Ei, e în regulă, i-am răspuns, îmi plac slovenii și muntenegrenii. Poate și grecii. Grecii, măcar, sunt ortodocși.

— Cine era englezul?, a întrebat Chris.

— O să-ți spun odată, dar poate nu încă. Știi, îmi place că sunt fată de partizan. Îmi spun: „Ei, Roza, ești fată de partizan“. Așa îmi explic ființa mea, când mă gândesc la mine și mă întreb de ce fac anumite lucruri. Nu sunt la fel ca alții, pentru că sunt fată de partizan.

— Tatăl tău pare să fi fost foarte important pentru tine, a zis Chris, în felul lui blând, iar eu am dat din umeri și i-am răspuns:

— Sigur. Pentru fiecare fetiță, tatăl ei e primul de care se îndrăgostește.

— Nu cred că fata mea s-a îndrăgostit vreodată de mine, mi-a spus Chris. Mă întreb ce n-a fost în regulă cu mine.

— Păi, n-ai avut șansa niciodată să devii partizan.

Mi-a părut rău de Chris. Era, de fapt, foarte vulnerabil și hop și eu care mă jucam cu el, chiar îl chinuiam puțin și râdeam de el, dar nu cu cruzime. M-am aplecat în fotoliu și am suflat un nor de fum.

— Să-ți mai spun ceva: primul bărbat cu care m-am culcat a fost chiar tata.

Chris n-a știut cum să reacționeze. Era șocat. A făcut ochii mari. Dar eu zâmbeam și asta l-a derutat. În cele din urmă, a zis:

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.

— De ce să-ți pară rău?

— Păi, trebuie să fi fost îngrozitor. Să-ți facă tatăl tău așa ceva? Nici nu-mi pot imagina cât de rău poate fi.

— Știi că mă distrezi?, i-am spus, amuzându-mă. A fost așa cum am zis. Tata e primul bărbat de care te îndrăgostești.

— Chiar și așa… să-i faci așa ceva fiicei tale?

Chiar mă distra. Am mai scos niște fum și mi-am stins țigara. M-am dus și am îngenuncheat în fața lui, unde stătea. Mai-mai c-a sărit în sus, arătând speriat și încântat în același timp, și mi-a trecut prin cap că se gândea, poate, că mă pregăteam să-i fac ceva.

Dar i-am făcut semn să se aplece și mi-am pus buzele lângă urechea lui. Am știut ce loțiune după ras folosea, după miros. Era marca aia, Old Spice. Voiam să-l farmec și să-l șochez. Am chicotit și, pe urmă, i-am șoptit:

— Nu el mi-a făcut mie. N-a fost biata Roza. A fost bietul tata. Eu am avut inițiativa. L-am dus pe tăticul meu în pat și l-am pus să-și facă treaba.

și m-am tras înapoi și am urmărit reacția de pe fața lui.

Fragment din romanul Fata partizanului de Louis de Bernières în românește de Monica Bottez. În pregătire la Editura Curtea Veche