Fatalitate și extaz/ de Felix Nicolau

Un romancier aparte a devenit Bogdan Hrib prin mișcarea de la thriller la roman elegant-cosmopolit. Cosmopolitismul și indiferența față de verisme erau vizibile deja în Ucideți Generalul!

În Ultima fotografie (Cartea Românească) caracteristicile thrillerului apar mai târziu, avanscena fiind ocupată de gândurile și melancoliile unui bărbat la deplină maturitate plecat într-o croazieră de lux pentru a se regăsi. Implicit, decorul și psihologiile implicate dețin eleganță și relaxare. Balcanicul dispare complet – nu că romancierul ar fi fost vreodată tentat să îl folosească. De aici și aerul altfel al acestei scrieri, pe care voiajorul Somerset Maugham ar fi aplaudat-o fără îndoială.

Prezentul croazierei este mereu întrerupt de flash-backuri adânci, așa cum numai o ființă bine construită le poate avea. Pasiunile descrise sunt și ele altfel: fotografia și navigația, mai ales ca lectură. Bastimentul Qeen of the Seven Seas, un cruise liner, este numai bun pentru visare, mai ales că nu transportă decât șapte sute de pasageri și este „accesibil nu pentru toată lumea, ci pentru o clasă de mijloc înstărită și occidentală” (14). Naratorul nu este un om bogat, dovadă că are dantura în paragină. De altfel, dinții îi vor crea probleme în voiaj, ceea ce nu pare a le afecta pe femeile care se perindă în preajma lui. Deh, farmecul bărbatului la 50 de ani…

Fotoreporterul Alexandru Zaharia are o istorie interesantă: după ‘89 e bătut de mineri, împușcat de jandarmi, face ședințe foto provocatoare, după care se mută înspre nunți și botezuri, dar face și fotografii de reportaj. Mai sintetic spus e: „portretist, peisagist, bețiv, curvar, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de fotografie” – cum se vede, un erou veritabil și curajos, măcinat însă de o multitudine de amintiri neplăcute. Bunăoară, adresările de la nunți: „Bă, pozarule! Bă, vino și la masa noastră să ne fuți într-o poză!”

Încărcătura realistă este asigurată de cunoașterea jargonului din lumea fotografiei: tehnicisme și rememorarea evoluției aparatelor și a mediilor de stocare a informației. În paralel cu ea este așezată partea romanțioasă: întâlnirea cu Diana Anton, membră a echipajului și fostă colegă de școală generală.

Intriga decolează lent și zigzagat, dar deloc obositor, prin divagații și vorbărie, ca în romanele 60 și 70-iste. De la o indeterminare debusolantă: „nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…” (20), se ajunge la pomenirea fostelor gânduri de sinucidere și la recapitularea anilor ’80 și ’90, cu pre- și post-Revoluția. Așa se înâmpla și în romanul anterior, autorul fiind preocupat de acele zone de graniță și tranzit într-o țară cenușie, căzută apoi în plasa capitalismului sălbatic. În pofida mizerabilismului și a atmosferei decolorate, romanul are nerv datorită acțiunilor antreprenoriale. Sunt timpuri în care piața se reformează și este avidă de noi afaceri. Oricine poate pune pe roate o firmă și, dată fiind penuria cu care am ieșit din comunism, afacerile merg. Ori, mai bine zis, au mers o vreme, până când securiștii și falșii disidenți au pus laba pe tot și au hypermarketizat România. Cam „așa a fost istoria… Istoria cu I mare, aia care vine și te lovește când nu te aștepți”(26). E posibil ca marile narațiuni să fi sucombat, așa cum amintea Lyotard, dar în Balcani multe lucruri sunt ca și cum postmodernismul ar fi ocolit zona. Paradoxal, relativismul nu este la el acasă în România, deși se tot vorbește despre coloana noastră flexibilă. Coloana poate, vederile însă deloc.

Dintre atrocitățile comise de comunism este amintită insula Ada- Kaleh. Și zău că ar merita scris un roman despre bizantinismul turcit al insulei și demontarea cărămidă cu cărămidă a fortului de acolo. Dar nici civilizația vestului nu îl apelează pe singuraticul fotograf, doar Malta îl seduce: „mi-am zis atunci că aici îmi voi cumpăra o casă și voi sta departe de lume, de Europa decadentă, amestecată, sleită și de România aflată într-o eternă și ezitantă tranziție de la ceva la altceva, de vreo 200 de ani.” (30).

Deși în stare de prostrație și de pasivitate sexuală, datorate mai ales experiențelor maritale nefericite, protagonistul nu scapă de tensiunea erotică inteligent indusă de pendularea între o femeie matură și o pre-femeie. Nu prea înțelegem de ce o puștoaică daneză se ține scai de un bărbat ciufut de 50 de ani, care când vegetează ca o amfibă, dacă-l lasă măselele, când are flash-backuri dezastruoase: „acum, când îmi aduc aminte cum stăteam noaptea și mă uitam la ședințele C.P.U.N.–ului, mi se pare că eram un bou. Jocurile erau oricum făcute.” (36).

Dar poate magia aparatului de fotografiat explică multe. Puștoaica mustește de narcisism, pe când Diana, fosta colegă, îi declară după aproape o jumătate de secol: „Alex, tu ai fost primul băiat de care m-am îndrăgostit”. Ideea principală este că atât succesul în afaceri, cât și dragostea, sunt iluzii. Cum  conchide Diana: „Iluzia e cea mai gravă certitudine” (60). Unora li se pare că iubesc, îndemnați fiind de vreun tsunami hormonal. La cei mai copți, iluzia are, cel puțin, șarm, căci ei ascund o tristețe misterioasă, care îi face atractivi”.

La cele două direcții mai sus pomenite se adaugă și amintirile sentimentale ori strict personale. Cititorul năzuros poate alege între firul romantic/erotic, sau se poate concentra pe amintirile despre comunism ori despre capitalismul de cumetrie. Balcanismul și slavismul sunt văzute ca impedimente în calea civilizației. Minuțios descrisă este și trecerea de la fotografia de eveniment la publicitate. Automat se face legătura cu politica și cu companiile publicitare.

La fel, rememorarea biografiei Dianei e un prilej de evocare a tarelor comuniste. Studentă, se mărită cu un coleg fiu de nomenclaturiști mai mult din dorința de a se răzbuna pe sistem, care i-ar fi dat repartiție în alt oraș decât capitala, chiar dacă absolvise cu 10. Căsătoria adaugă 50 de sutimi la media de absolvire. Asta se petrecea în ’85. Academia de Studii Economice, mese copioase la socri, serate dansante. În ’89 îi caută în servietă pentru a vedea dacă portofelul îi e uzat și e cazul să îi ia altul, ocazie cu care descoperă note informative către Securitate despre tatăl și mama ei, ba chiar și despre ea însăși. Lucruri șoptite în pat, după ce făcuseră dragoste. Ea provenea dintr-o familie evreiască, iar el primise sarcină de serviciu să o ia de soție doar pentru a-i supraveghea familia.

Aberațiile, trădările și meschinăriile sunt peste tot. Romanul este și o interfață estetizantă la compararea celor două sisteme: comunismul zdrențăros din ultima fază și capitalismul de rechinariu. Partea fină, melancolică a romanului, este de găsit în plimbarea mondială a singurătăților și povestirea fostelor greșeli în prag de a comite altele noi. Cum s-ar spune: „Singurătatea ne dă nesiguranță, de acolo pleacă totul” (84). O carte a mântuirilor parțiale și a trăirilor intense din partea cititorului.