Femeile dictatorilor (I)/ de Diane Ducret

Amurgul unei legături

Septembrie 1938 marchează toamna acestor doi ani de pasiune neîntreruptă. Până atunci oarbă și surdă la orice considerație de ordin politic, Clara se confruntă acum cu o schimbare intimă a amantului ei: schimbarea lui radicală de atitudine în privința evreilor. Foarte impresionat de Hitler, Mussolini proclamă legile antievreiești. “Cu Sarfatti (…), chiar a doua oară, nu am reușit. Nu puteam din cauza mirosului. Mirosul dezgustător pe care-l au. (…) Ei profită de noi, ne detestă, sunt fără patrie și fără Dumnezeu. Astăzi sunt polonezi, mâine turci, sau francezi. Unde-i rost de trai bun, hop și ei și te presează. Sunt o rasă blestemată. (…) Nu am să le fac niciun rău, dar trebuie să trăiască separați de noi, ca niște străini.”

Numai o lună mai târziu, totuși, tonul s-a schimbat. “Ah! Evreii ăștia! O să-i distrug pe toți. (…) Sunt niște adevărați porci. O să-i ucid pe toți, pe toți”, i se destăinuie el Clarei. Ea se opune pentru prima și singura dată în viața ei Ducelui: “Ar fi cea mai mare eroare, pata cea mai întunecată de pe imaginea ta.” Radicalizarea acestei uri împotriva evreilor nu este un fapt izolat. Într-o lună, întreaga personalitate a lui Benito s-a întunecat. Bătrânul leu nu mai este un bărbat în puterea vârstei. Încearcă să exorcizeze trecerea timpului fără să reușească: “Tu ești tânără și o să mă părăsești. (…). Îmbătrânesc, tu vei fi așa de tânără și vei spune «în fond, i-am dăruit tinerețea mea». Vei deveni amanta unui tânăr, cu păr bogat și plin de viață. Și îi vei spune:«Sunt dezolată, iubitule, știi, trebuie să mă duc să-l văd pe moșneagul ăla, el se mulțumește cu atât, de acum, nu mai are decât capricii. Este plicticos, știu, acum pe tine te iubesc.» Și vei veni să mă vezi, dar o să fii dezgustată de mine.”

Noaptea, pe Benito îl chinuie subconștientul. Are coșmaruri în care visează că este ucis. “Cineva trăgea asupra mea. Două focuri, pac!, pac! Unul în cap și unul în spate. Și m-am prăbușit peste mașină. Am simțit aievea împușcăturile. Ce crezi că poate să însemne chestia asta?”

Privarea de somn începe să-i afecteze serios nervii acestui bărbat care fusese un iubitor al plăcerilor vieții și un fin degustător al lor. Crizele devin tot mai puternice și apar zi de zi: “De ce stai bosumflată? Nu umblu cu nimeni altcineva. E adevărat că, dacă aș vrea, aș face-o, dar nu vreau.” Se agită, lovește într-un scaun, dă cu picioarele în ziare. Clara asistă neputincioasă la această sfâșiere interioară: “Încerc fără rezultat să-l calmez, dar este o furie dezlănțuită care nu mai are frâne. Mă înfricoșează, plâng.” Se întoarce acasă. La ora 21, Benito sună la telefon pentru a continua scena. “Ce ai cu mine? Nu mai putem continua așa, asta nu mai e dragoste, ci otravă. Sunt obosit. Te previn că următoarea dată când o să izbucnesc astfel, nu ai să mai pui piciorul în palat. Da, recunosc că nu mi-ai spus nimic de rău, dar de la ora 20, am nervii masacrați, terminați, și nu trebuie să faci nimic altceva decât să surâzi. (…) Trebuie să fii mai blândă, mai afectuoasă, mai primitoare. În felul ăsta, eu nu mai pot trăi.”

La sfârșitul anului 1938, “Ben” cade într-o depresie adâncă. “Mă apasă o tristețe infinită. Mă simt ca și cum aș fi deja mort”, îi spune el. A devenit imun la orice influență exterioară. Și în acest abis, singura care îl mai atinge încă este Clara. Este singura care mai are acces la această afectivitate adânc îngropată. Și ea îmbătrânește, poate prematur. “Sunt mulțumit că și tu ai fire albe. Asta mă îndeamnă să te iubesc și mai mult”, îi spune el.

Într-o după-amiază, când sunt împreună, la radio se difuzează Boema. Are lacrimi în ochi și se depărtează puțin. Clara se duce lângă el, el se preface că citește ziarele. Se emoționează și mai tare, până când ridică ochii și ea vede curgându-i pe obraji lacrimi grele. “Îl iau în brațe, și plângem împreună.”

De la marșul nupțial la marșul funebru

Camera Zodiacului, Palatul Venezia, la sfârșitul primăverii în 1938. Doar câteva zile mai despart Europa de război. Clara are nevoie să-i vorbească. Are nevoie să se liniștească. Benito îi taie vorba, tranșant: “Prostii femeiești.” Ea tace, umilită și îi scrie: “În viața ta intimă domină instinctul. Ca o felină care lovește, rănești și-ți lași prada să agonizeze, fără să-ți pese de răul pe care-l faci.” Prea puțin contează că amantul ei pregătește instaurarea noului Imperiu Roman, el nu se poate sustrage de la exigențele ei romantice. După trei ani, iubirea cea mai ascunsă din Italia se destramă. Benito este acaparat de situația internațională. Este tăcut, frenetic, violent, emotiv.

10 iunie 1940. Mussolini este și mai încordat. A avut o noapte grea: nu în fiecare zi se declară război. Două telefoane la Claretta în cursul dimineții. Unul pentru a se certa și celălalt pentru a se împăca. Trece printr-o euforie maladivă, resimte nevoia de a comunica, pe care și-o satisface, adresându-se câtorva sute de mii de italieni adunați să-i asculte discursul. Inconștientă, Clara îl întreabă: “Ce ai? Nu mă mai iubești? Nu mai ești al meu?” El revarsă asupra ei tensiunea unei zile care se anunță complicată. Și, de data asta, nu e cu totul neîndreptățit: “Dar, pentru Dumnezeu, cum e posibil să spui asemenea prostii, când în câteva ore va fi în joc soarta Italiei!”

El închide brusc. Clara plânge. Apoi, cuprins de remușcări, o cheamă din nou, îmbunat. O va mai suna încă o dată după-amiaza, cu o jumătate de oră înainte de anunțul oficial. Îi răspunde Miriam, căreia îi spune, deși nu avea nici un rost s-o facă: “Într-o jumătate de oră, voi declara război.” Șocată, tânăra îl întreabă: “Dar va fi scurt?” și aude răspunsul: “Nu, va fi lung.”

Italia își trimite armatele asupra Franței, asupra Iugoslaviei, dar și asupra Egiptului englezesc, trecând prin Libia. În aceeași zi, Clara are și ea o mare veste de anunțat. Așteaptă un copil. Soldații Ducelui sunt învinși pe toate fronturile. Este un început de război jalnic pentru Mussolini. Vara Clarettei este mult mai ușoară. Ajungând la foarte elegantul Grand Hotel din Rimini, împreună cu familia ei, este în sfârșit fericită. Mussolini îi telefonează în fiecare zi și este insistent ca la începutul pasiunii lor. Din păcate, însă, pe 18 august, are dureri mari. Se zvârcolește în pat. Diagnosticul vine ca o lovitură de pumnal: sarcină extrauterină. Este operată de urgență în 27 august, la Roma. “M-am rugat pentru tine”, asta e tot ce îi va spune Mussolini. Idila lor s-a veștejit de-a lungul timpului.

Ea nu mai este anonimă, dar trebuie să continue să se ascundă. Este cealaltă nevastă a Ducelui, cea pe care o detestă toți. Este numită “Întreținuta”, “Vulturul”, “Micuța Pompadour”. Nu-și face iluzii în privința sorții care o așteaptă: “Voi muri din cauza dragostei. Mă voi sinucide, sau mă vor ucide ei. Toți vă văd, sau cred că mă văd, în felul lor. Mi se pare că mă văd reflectată într-una dintre acele oglinzi deformatoare din bâlciuri, care arată oamenii slabi, pitici, sau strâmbi. Doamna de Pompadour? De ce nu Cleopatra? Ce știu ei despre mine?”

Clara nu mai are în prezent ca punct de sprijin decât un om: Benito, care nu mai este decât o umbră, traversând din când în când, în mare viteză, Camera Zodiacului. Mussolini a devenit extrem de taciturn, răspunzând acum doar monosilabic. În sfârșit, lovitura de grație: fiul lui, Bruno, în vârstă de 23 de ani, moare în avion, deasupra Pisei, în august 1941. Această durere reprezintă o lovitură serioasă pentru moralul lui Mussolini, care nu mai știe să reacționeze în fața destinului.

După răsturnarea de situație de pe frontul rusesc din anul 1942, se simte umilit și își pierde încrederea. Dragostea Clarei îl sufocă acum. Nu mai suportă devotamentul, lacrimile, brațele pe care i le azvârle ea mereu în jurul gâtului. Pentru el, visul s-a terminat. Ea nu mai reușește nici măcar să-l mai liniștească. Vrea s-o părăsească, o alungă de mai multe ori din palat, dar de fiecare dată Claretta se agață de mica ei colivie în aur și azur.

“Ți-am sacrificat 12 ani din viață”, îi scrie ea cu amărăciune, pe 1 aprilie, 1943, după o convorbire telefonică glacială în care el îi azvârlise în față: “Am nevoie să rămân singur.” Clara înțelege că primăvara ei seamănă cu cea a regimului, și că este anticipată de presimțiri sumbre. Ea îi scrie: “M-ai înșelat întotdeauna. Iubirea mea este de plumb și viața mi-e stinsă. Mă întreb dacă viața merită trăită. Dacă merită să iubești.” Pe 1 mai, când Italia pierde ultima palmă de pământ în Africa, Benito îi dă lui Quinto Navarra un ordin strict: “Doresc ca această femeie să nu mai intre în Palatul Venezia.” Îi rupe toate fotografiile.

Unui prieten, ea îi declară: “Mi-a ruinat sănătatea cu cruzimea lui.” În 20 iulie, Clara reușește să pătrundă în palat și lasă o scrisoare în care amenință cu sinuciderea: “Te avertizez, Ben, pentru a evita tragediile care ți-ar complica viața, nu mă umili. Dacă îmi mai aduci un afront, de data asta, nu voi ieși vie de aici. Voi rămâne aici pentru totdeauna, un cadavru.”

După trei zile de ezitări, Ben o cheamă la el. Întrevederea este, pe cât de scurtă, pe atât de patetică. Demnitarii Partidului Național Fascist complotează împotriva lui și îi pregătesc căderea, prevăzută pentru a doua zi. Are nevoie de ea. În 24 iulie 1943, este destituit de marele Consiliu Fascist. Se întoarce la biroul lui și îi telefonează Clarei. Este ora 3:45 dimineața.

“Cum s-a petrecut asta?

– Cum vrei să fi fost?

– Mă sperii.

– Nu ai de ce să te sperii. Am ajuns la epilog, la cea mai mare cotitură a poveștii. Steaua s-a stins. (…) Trebuie să adăpostești.”

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela