Femeile dictatorilor (II)/ de Diane Ducret

În 25 iulie, la prânz, o sună pe Clara pentru ultima dată din Palatul Venezia. Îi spune că regele va fi cu siguranță de partea lui și că speră să-l vadă în aceeași după-amiază. Clara are intuiția unui pericol: “Nu te duce. În locul tău, nu aș avea încredere. Și apoi, fii atent, ște vor puneț într-o cușcă, ca pe un șoarece. Nu aș vrea să joace mingea cu capul tău.” Benito râde. Rău face. Când ajunge la Vila Savoia, regele îl arestează imediat.

Pe 12 august, este arestată și familia Petacci, din ordinal noului regim. Singurul lucru pe care l-a putut păstra a fost un pandantiv având gravate pe el cuvintele următoare: “Clara, eu sunt tu și tu ești eu. Ben” Este eliberată în 17 septembrie, după fuga cu avionul a lui Mussolini. Se întâlnesc abia în 28 octombrie la Gardona, lângă lacul Garda, unde sunt ostatici ai nemților. Este sfârșitul unui lung tunel. “El” s-a întors. Mussolini își trăiește ultimele capitole ale vieții și Clara este alături de el. Această combativitate îi smulge o umbră de empatie. În timp ce atâția fasciști n-au știut să facă altceva decât să o șteargă, această biată femeie i-a fost alături ca nimeni altcineva. “Este o creatură fragilă care mi-a rămas fidelă… Am o datorie față de ea.”

Clara este și ea prizoniera nemților, care i-au găsit o vilă la câțiva kilometri de cea a lui Benito. Dând dovadă de o orbire frizând nebunia, ea recreează ritualul ce se petrecea pe vremuri în Camera Zodiacului. În fiecare dimineață, se îmbracă elegant, se machiază și așteaptă sosirea celui care rămâne bărbatul ei.

Mustapha Omari, astrologul din saloanele șic ale Romei, îi prezisese cândva: “Trebuie să vă apărați de un destin tragic, mulțumindu-vă cu plăcerile simple ale burgheziei. Destinul dvs. este legat în chip indisolubil de cel al bărbatului dvs.”

Dar ce s-a întâmplat cu Rachele? Ea știe că soțul ei împarte cu alta, cu putoarea aia de Petacci, izolarea în care trăiește. În 18 octombrie 1944, ea intră în casa Clarei, insultând-o și îi face o scenă. Între urlete, insulte și lacrimi, nu mai este vorba despre gelozie. Rachele a venit să împartă disperarea cu rivala ei. Știe că Benito este în mâinile germanilor și se teme că nu va putea să-l salveze.

Idolul s-a prăbușit, dar nici Rachele, nici Claretta nu-l părăsesc pe bărbatul pe care-l au în comun.

În 18 aprilie 1945, Mussolini părăsește închisoarea ostilă și funebră de la Gardona pentru a merge la Milano. Clara îl urmează.

“Du-te în Spania, îi spune el.

– Nu, rămân aici.”

Alegerea ei este irevocabilă. “Prea mulți oameni i-au întors spatele ca să-i fac și eu această nedreptate.” Ea dovedește o abnegație patetică și sinucigașă. “Cine iubește, moare. Îmi urmez destinul, iar destinul meu este el”, scrie ea într-o ultimă scrisoare pe care i-o dă lui Miriam, cu indicația să nu o deschidă decât după ce ajunge în Spania. Este testamentul ei. “Nu-l voi părăsi niciodată, orice s-ar întâmpla. Știu că nu voi reuși să-l ajut… Te rog, indiferent de ce se va întâmpla, fă în așa fel ca până la urmă, adevărul despre mine, despre el, despre iubirea noastră sublimă, frumoasă, dincolo de timp, dincolo de viață, să fie spus.”

25 aprilie, seara. Clara urmează convoiul Ducelui, care părăsește Milano. Cu o blană de vizon pe spate, cu o poșetă neagră și o mică valiză cu trusa de machiaj și medicamente.

Pe drumul spre lacul Como, a doua zi dimineață, ei încearcă să ajungă în Elveția. Era numită Cățeaua lui Mussolini. A sfârșit prin a accepta porecla: “Unde merge stăpânul, acolo merge și câinele lui.”

Rachelei, el îi scrie un mesaj de adio sub formă de recomandare:

“Dragă Rachele,

Iată-mă ajuns în ultima etapă a vieții mele, la ultima pagină a cărții mele. Poate că nu ne vom mai revedea. De aceea îți scriu și îți trimit această scrisoare. Îți cer iertare pentru tot răul pe care, involuntar, ți l-am făcut. Dar știi că ai fost singura femeie pe care am iubit-o cu adevărat. Îți jur în fața lui Dumnezeu și a lui Bruno al nostru, în acest moment crucial. Știi că trebuie să mergem în Valtellina. Tu și copiii încercați să ajungeți la granița elvețiană. Acolo vă veți face o viață nouă.”

Povestea se termină pe drumul spre lacul Como. Mussolini este escortat de nemți. Aliații și guvernul provizoriu pe care aceștia l-au instalat vor să-l recupereze. El încearcă să se ascundă într-o coloană de SS-iști și îmbracă o uniformă nemțească, o cască și urcă într-un camion unde i se dă un pistol-mitralieră. Urmărit, Benito se deghizează în simplu soldat german, găsind scuza că, la urma urmei, că în timp ce era condus pe Insula Elba, Napoleon a fost nevoit să poarte o uniformă de general austriac.

Ajuns în satul Dongo, Mussolini este recunoscut de unul dintre partizanii italieni care controlează coloana de fugari. Clara nu fusese lăsată să urce în camion. Destinul îi reunește pentru ultima oară.

A doua zi, la ora 16, sunt duși pe câmp. Clara plânge fără încetare. Ben este apatic. Chiar înainte de focurile de armă, ea îi șoptește la ureche: “Ești mulțumit că te-am urmat până la capăt?”

El nu răspunde. Urmează împușcăturile.

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela