Femeile dictatorilor (VI)/ de Diane Ducret

Dragoste la prima vedere la Bangui

Dimineața zilei de 4 decembrie 1977. O emoție trecătoare animă chipul până atunci impasibil al lui Catherine, când impozanta coroană se așază pe fruntea ei. Cea care era încă școlăriță când l-a întâlnit pe Jean-Bedel, a devenit soția președintelui. Iat-o acum împărăteasă. Această emoție, acest chip, le-a observat un bărbat de la Paris. El nu-și poate dezlipi ochii de pe televizorul care transmite ceremonia de încoronare a cuplului Bokassa.

Depravata Bangui se pregătește pentru acest moment de luni întregi. Pe durata unei zile, încoronarea noului împărat Bokassa I face să treacă pe planul al doilea necazurile populației. Toată lumea a luat parte la pregătiri, ceremonia va fi grandioasă.

Cele două mari bogății ale țării contribuie la strălucirea sărbătorii: magnificul lemn provenit din pădurea tropicală împodobește sala Omnisport din Bangui. Diamante au fost cusute pe toate costumele, atârnă pe degetele fiecărui demnitar și la gâtul tuturor femeilor de vază.

Ce drum lung s-a parcurs! Jean-Bedel Bokassa are 18 ani când intră în armata franceză ca infanterist, mitralior. A petrecut mai mult de 23 de ani sub drapelul francez, înainte de a fi transferat în noua armată a tinerei sale patrii. Avea la acea vreme gradul de căpitan, iar imaginarul lui se formase în sânul a ceea ce a fost cândva Marea Armată. Adoptase codurile și limitările acesteia. Și, ca în cazul oricărui bun soldat, idolul lui rămânea Napoleon Bonaparte. Această admirație fără limite este cea care-l determină în ziua consacrării, să repună în scenă ceremonia din decembrie 1804, cea în care generalul Bonaparte a devenit împăratul francezilor.

Costumul lui, o replică a celui al Mareșalului Ney, reia lunga și nesfârșita trenă de velur și hermină pe care pictorul Isabey a conceput-o atunci pentru întoarcerea Franței la monarhie. Un decret stabilește modalitatea obligatorie de adresare înaintea împăratului: “Orice persoană care îl va saluta pe Bokassa va trebui să rămână la șase pași distanță de el, schițând o lejeră înclinare a capului în față.” Pentru a-i răspunde, concetățenii trebuie să i se adreseze cu “Da, Majestatea voastră imperială”. Textul precizează chiar: “Dacă situația impune neapărat un răspuns negativ, se va evita formularea unui nu brutal.” Jean-Bedel nu suportă să i se spună “nu”. Este un cuvânt care nu trebuie nici măcar să existe în gura unei femei. Noul Napoleon al Africii are 56 de ani. În rolul Josefinei, Catherine Denguiade nu are decât 28. Este mama micului Jean-Bedel jr, care asistă cuminte, deși nu-și poate stăpâni căscatul, la ascensiunea tatălui său la demnitatea supremă. Așezat pe o pernă mare de velur roșu brodat cu aur, și îmbrăcat în alb ca un ofițer în miniatură, trebuie să stea nemișcat în timpul acestui ritual ce va rămâne consemnat în istorie.

Mama lui poartă o rochie creată de casa de modă Lanvin, confecționată din fir de aur, bătută cu monede din același metal și cu mii de țechini.

Tot în aur sunt și broderiile cu rubine. Hainele lor costă 270.000 de dolari, o sumă în fond modestă, comparată cu cele 5.000.000 cât valorează coroana și sceptrul lui Bokassa, împreună cu diadema și bijuteriile lui Catherine. Piesa principală din coroana Domnului, model care corespunde întru totul cu cel al lui Napoleon, are 138 carate. Cea care ornează diadema Catherinei, având forma coroanei de lauri a lui Cesar, din aur masiv, are 38. Jean-Bedel a cerut ca diamantele destinate lui Catherine să fie de o puritate fără egal. Totul a fost prelucrat și bătut în pietre prețioase la Arthus-Bertrand, bijutierul parizian oficial al lui Bokassa. La urechile soției imperiale sclipesc pietre prețioase montate în pandantive care coboară până la umeri și care se termină cu diamante șlefuite sub formă de picătură, de dimensiuni și mai mari. Trena ei este purtată de doamnele de onoare îmbrăcate în rochii roșii, inspirate de costumele din clasicul american Pe aripile vântului.

Înainte de a se putea așeza pe tronul lui, în formă de vultur uriaș cu o lățime de aproape zece metri, Bokassa trebuie să ia în mâini coroana imperială.

Repetând gestul lui Napoleon, el și-o așază singur pe cap. Totul a fost planificat la milimetru de către Olivier Brisse, de la Casa Michel Tellin, angajat pentru a relua rolul lui Isabey. Un incident neprevăzut s-a ivit totuși în derularea operațiunilor. Bokassa uită să-și scoată coroana de lauri de aur pe care-o poartă. Cu un gest stângaci scoate grăbit coroana imperială, se debarasează de laurii care-l încurcă, pasându-i unui șambelan și își pune pentru a doua oară în aceeași zi noua podoabă pe cap.

Ca și Josefina în fața lui Napoleon, Catherine vine să se așeze în genunchi în fața împăratului și să primească din mâinile lui propria diademă. Un David n-ar avea încotro și ar fi nevoit să aștearnă pe pânză noua încoronare a lui Napoleon.

Pastișa ceremoniei de la Notre-Dame, din 2 decembrie 1804, este din acest punct de vedere reușită. Gesturile imperiale, consemnate în numeroase amintiri și ilustrații, sunt fidel reproduse. Unele elemente s-au adăugat totuși ritualului napoleonian. Bokassa va mărturisi într-un interviu că a fost puternic influențat în alegerea lui de două ceremonii precedente: încoronarea Șahului Iranului și jubileul Reginei Elisabeta a Angliei. Caleștile sunt deci replica celor de la Buckingham, dar experții nu au căzut încă de acord asupra elementelor care ar fi fost aduse din Persia. Bokassa, ținând mult la disciplina alaiului, a organizat cu câteva zile înaintea ceremoniei proiecția înregistrărilor celor două ceremonii, înaintea ochilor celor din garda lui personală, contând pe fiecare dintre ei că-și vor îndeplini la fel de bine rolul. Îi sfătuiește să vizioneze filmul Napoleon al lui Sacha Guitry, pentru a-și desăvârși cursul rapid de perfecționare în specialitatea de bonapartiști perfecți. Toți cunosc rolul pe care îl vor avea de jucat, cu excepția lui Catherine, care a fost ținută la distanță până în acest moment.

De ce acest mimetism? Fără nicio îndoială, trebuie să vedem aici reflexul gusturilor fostului militar Bokassa. Poate că acest căpitan ambițios a vrut să recreeze în jurul micii lui țări populate de doar 2.000.000 de locuitori, vechiul teritoriu al Africii Ecuatoriale Franceze, care fusese împărțit între Ciad, Gabon, Congo Brazaville și Africa Centrală.

Transportul cuplului și al invitaților nu a fost o problemă simplă. A fost nevoie de 60 de autoturisme Mercedes, expediate cu vaporul în Camerun și aduse de aici cu avionul pe malul râului Oubangui. Caii trăgând la caleștile cu aer wilsonian provin din Aras du Pin, din Normandia. Rezistența lor la căldură este, de fapt, limitată. Înțelegem calvarul acestor cai de călărie, mai obișnuiți cu dresura, decât cu tracțiunea. Unul dintre ei se prăbușește de altfel în plină ceremonie. Trădarea mârțoagei îl scoate pe Bokassa din minți. Începe să o certe pe Catherine, care a luat loc lângă el în caleașcă: “Tată, este o zi mare, nu te enerva azi”, îi șoptește ea. Sunt singurele cuvinte pronunțate de ea în această zi. Ea știe că numai lingușeala calmează nervii noului împărat.

Cei 3.500 de invitați veniți din 43 de țări vor putea puțin mai târziu să se delecteze cu voracitate cu cele 240 de tone de mâncare și de băutură care au fost pregătite de cei mai buni bucătari de la Paris. Se toastează în cinstea împăratului, ciocnind cupe pline de Château Lafite și de Mouton Rothschild, din producția celor mai buni ani. Pentru a-și deschide apetitul, curtea din Bangui poate să înfulece din platourile de argint pe care s-au pus aproape o sută de kilograme de caviar. Pentru desert, se oferă un tort verde, pe care nu s-a scris nimic, cu șapte etaje. Deasupra acestuia sunt lansate șase porumbițe, simbol al păcii acestui regim nebunesc.

În jurul palatului, 30.000 de locuitori ai Bangui-ului, și-au pus costumele tradiționale în culorile partidului unic. Sunetele unei fanfare supradimensionate vor răspândi cântece de veselie impunând capitalei sărbătoarea. Fanfara a fost trimisă cu avionul de către președintele Giscard d’Estaing, într-un aparat GLAM (Grup de Legătură Aeriană Ministerială). Ea intonează melodiile preferate ale lui Bokassa, Lucien, tu n’auras pas ma rose și Tiens, voilà du boudin.

Ministrul francez al Cooperării, Robert Galley, însărcinat cu politica africană, aduce darul oficial al Franței. Pentru a-i face plăcere prietenului său, Valéry Giscard d’Estaing s-a străduit din răsputeri. Bokassa primește din mâinile emisarilor o sabie autentică din epoca napoleoniană. Celelalte săbii pe care soldații centrafricani le agită în timpul paradei au fost împrumutate după negocieri dure de la Școala militară de la Saint-Cyr. Franța a trimis de asemenea lunetiști și brigada antiteroristă de la Marsilia, condusă de Georges Nguyen Van Loc, supranumit printre răufăcători “Chinezul”.

Cu această ceremonie, Jean-Bedel își vede visul cu ochii. În ce-o privește pe Catherine, ea trăiește un interminabil coșmar. “Nu se poate face o istorie măreață fără sacrificii”, declarase el cu câteva zile înainte ziariștilor, presimțind fastul deplasat al ceremoniei. Totuși, cele 20 de milioane de dolari care s-au cheltuit într-o țară subpopulată care are doar 180 de kilometri de drum asfaltat, la o suprafață mai mare decât cea a Franței, și un PIB de 250 milioane de dolari, dau de gândit. Cu siguranță, Franța a băgat mâna în buzunar; pentru a spune lucrurilor pe nume, investițiile de succes nu vor fi niciodată specialitatea lui Bokassa.

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela