Femeile insomniacului (II)/ de Radu Țuculescu

Medicul o sfătuise pe mama Eliza să plece, pentru zece zile, într-o stațiune la tratament. Avea probleme cu vezica, după cîte pricepuse Timi. Ori cu reumatismul? În orice caz, medicul fu categoric, tratamentul trebuia început, nu mai suferea nicio amînare. Trecuseră doi ani de la moartea stranie a unchiului Rică. Fiecare din familie își amintea de el în felul său, nu comunicau pe această temă. Timi îl visa, uneori, noaptea. Poate și mama Eliza, dar evita s-o întrebe. Pe Mara, nici atît. Risca să audă vorbe noroioase, pline de miasme otrăvitoare. Dorea să păstreze o imagine a unchiului Rică emanînd bună dispoziție, entuziasm, bucurie.

De mic, Timi învățase să tacă. Să evite întrebări în plus, iscoditoare și agasante. De fapt, nu-l învățase nimeni, singur își dădu seama că așa e mai bine, atît pentru el cît și pentru ceilalți din jurul său. Pricepu că nu orice curiozitate merită și trebuie, neapărat, satisfăcută. Adesea eforturile sînt prea mari pentru aflarea unor răspunsuri mici, meschine, lipsite de importanță. Ba chiar poți descoperi răspunsuri care-ți produc dezamăgire, tristețe, durere. Răspunsuri dăunătoare ființei tale. Există curiozități inteligente, necesare și curiozități tîmpe, găunoase. Utile și inutile.

Mama Eliza avea o verișoară de gradul doi, cu cîțiva ani mai tînără decît ea, care locuia în același oraș. Era măritată cu un profesor și fără copii. După moartea unchiului Rică, verișoara Frida le-a călcat mai des pragul apartamentului. Etala, cu sinceră mîndrie, doi sîni enormi pe care-i acoperea doar pe jumătate și era copleșită, constant, de-o molipsitoare veselie. Mică de statură și plină de neastîmpăr, rîdea din orice, în rafale mărunte. Lui Timi îi năucea, cu degetele mîinilor, părul negru de pe cap și-l ciupea de brațe, de cîte ori îl vedea, afirmînd sonor:

– Te-ai făcut băiat mare… un adevărat bărbat… doar mustața-ți mai lipsește…

Uneori îl lovea, ușor, peste ceafă, un gest enervant care l-ar fi scos din sărite pe orice adolescent. Prima oară cînd se trezi cu lovitura peste ceafă, Timi avu o reacție rapidă și necontrolată, instinctuală. Făcu un salt lateral și o plesni peste mînă pe verișoara Frida. Ea izbucni în rîs, acompaniată de mama Eliza. Explozii de hohote care mișcară tablourile agățate pe pereți. La început speriat de gestul său, Timi sfîrși prin a se alătura rîsului celor două femei, mai reținut, mai ponderat, dar eliberîndu-se din crisparea care-l capturase. Sînii muntoși ai verișoarei Frida săltau în toate direcțiile, liberi sub bluza vișinie. Femeia cea veselă îl trase pe Timi lîngă ea, într-o îmbrățișare de împăcare frățească. Timi simți cum îl invadează o căldură mătăsoasă, parfumată, șerpoasă. O clipă, avu impresia că s-a scufundat complet între umflăturile acelea pline de șușoteli molatice, gata să se sufoce. Ca și cum ar fi alunecat într-o fîntînă adîncă, cu apă fierbinte ori ar fi fost absorbit de gura știrbă a unui balaur. O gură în flăcări. Cînd se desprinse, în sfîrșit, de verișoara Frida, se simți ca un miez de pîine înmuiat în vin. Surprins, constată că-i face plăcere. Parcă ar fi cîștigat o bătălie. Zîmbi, mișcîndu-și privirile de la o femeie la alta. Priviri limpezi, lipsite de semne de întrebare, de nedumerire. După ce-și mai potoli rîsul și săltatul sînilor, verișoara Frida zise:

– Ești un adevărat haiduc. Ba nu! Am greșit. Ești un adevărat roman… Septimius! Din vremurile glorioase ale lui Cezar. În curînd, va trebui să înveți să și călărești.

Iarăși hohote de rîs la care luă parte și Timi în mod spontan. Habar nu avea dacă există un centru de echitație în oraș. Dar e bine ca viața să aibă doza ei de mister, de inefabil. Despre mister și inefabil, Timi avea să afle mai tîrziu, cînd va ajunge, involuntar, în lumea artiștilor. A poeților și prozatorilor, a pictorilor și a muzicienilor.

Sînii verișoarei Frida îl propulsară într-o zonă inefabilă. Într-o zonă de-a dreptul crepusculară.

Verișoara Frida știa să cînte la pian. Toată lumea o aprecia pentru acest talent. De cîte ori venea în vizită, verișoara Frida se așeza la pianina vieneză moștenită de mama Eliza de la străbunică și, fără a fi rugată, ștergea praful de pe capac, apoi interpreta un vals, un rondo ori cîte o piesă sprintenă, ritmată, veselă. Timi o asculta cu mare atenție și chiar cu admirație. Se întreba, cum de nu o încurcă la cîntat sînii aceia mari, aproape revărsați peste clape. Îi plăcea muzica interpretată de verișoara Frida. Avea ureche muzicală, Timi, și o aplauda pe pianistă cu sîrg, îmbujorîndu-și palmele. Obrajii verișoarei Frida se îmbujorau și ei, datorită unei tainice simbioze. Invariabil, după ce termina de interpretat (nu se lungea niciodată mai mult de o singură piesă) se ridica, brusc, și zicea:

– De fapt, sînt o ratată.

Toți se grăbeau să o contrazică. Ea rîdea de vorbele lor și le făcea semne să înceteze. Odată a povestit:

– Puteam ajunge solistă ori măcar profesoară la Academia de muzică din capitală. Dar mama m-a obligat să mă mărit și să mă stabilesc aici, cu ea. Cum să zacă ea singurică într-o casă mare și cu grădină. Cică, era foarte bolnavă, dar pînă acuma, slavă Domnului, nu are nici pe dracu’! Îi era frică să n-o strivească plictiseala. Am avut perioade cînd mă apuca disperarea. Deveneam profund depresivă, uitam și cum trebuie zîmbit. Am vrut, odată, să-mi tai un deget cu o lamă de ras. L-am crestat binișor, așa, de-a naibii, și am picurat sînge pe clapele pianului, spre oripilarea mamei care leșinase de mai multe ori consecutiv… Apoi, cu timpul, mi-a trecut. Definitiv. Acum rîd des și învăț copiii să clămpăne la pian. Am ajuns profesoară de liceu. Cineva trebuie să facă și treaba asta, nu?

După ce își întețise vizitele, verișoara Frida îi propuse lui Timi să-l învețe să cînte la pian.

– Îi dau ore gratis, rîse ea privind-o pe mama Eliza. E păcat să trăiești în casă cu o veritabilă pianină vieneză și s-o lași să îmbătrînească nefolosită. Tu ce zici, Timi, vrei să te învăț?

Întrebarea, parfumată ca o piersică, îi atinse urechile cu tandrețea unei mîngîieri insinuoase. Timi aprobă, fără a sta pe gînduri.

– Nu-i va strica puțină educație muzicală, hotărî mama Eliza, chiar dacă nu va ajunge nici solist și nici profesor de pian…

Lecțiile de pian erau sporadice, dar mereu vesele și fructuoase. Timi prindea repede, dovedind aptitudini. Reușea să se concentreze, chiar și aflîndu-se foarte aproape de verișoara Frida, de brațele ei goale, rotunde, de sînii muntoși, vulcanici. Notele muzicale se scurgeau umede și fierbinți, adesea, și prin porii pielii rozalii.

Prin urmare, mama Eliza plecă la băi, iar verișoara Frida fu de acord să se mute la ei pe respectiva perioadă, să le gătească copiilor. Soțul, un bărbat pătrat cu ochi ovini și fire blîndă, nu comentă. Era un tip liniștit, ascultător, preda geografia, iar singura sa pasiune era pescuitul în baltă, nu în ape curgătoare unde e nevoie de mișcare. Spre disperarea soției, ținea sistematic în frigider cutiile cu rîme, coropișnițe și viermi. În rest, niciodată nu apărea vreun alt motiv de ceartă. Fiind complet afon, lipseau și disputele pe teme muzicale. De fapt, pe orice fel de teme.

Sîmbătă seara, Mara plecă la un chef cu prieteni unde, după cum îi era obiceiul, dansa pînă dimineața, îngurgitînd băuturi energizante. Îi lăsă pe Timi și verișoara Frida în fața pianinei, descifrînd noi portative. După vreo jumătate de oră de la plecarea fetei, verișoara Frida zise simplu și clar:

– Cred că ar trebui să faci o baie.

– Ai dreptate, tanti Frida, confirmă Timi cu sinceritate dezarmantă, n-am făcut de vreo două zile și s-ar putea să put…

Verișoara Frida rîse zglobiu, apoi continuă, la fel de zglobiu:

– Și nu-mi mai spune tanti. Sună ca naiba. Spune-mi, simplu, Frida. Ca și cum aș fi… o colegă de bancă, bine?

– Bine.

Timi se vîrî în vana plină cu apă fierbinte. În timp ce trupul prindea a se moleși iar gîndurile să lîncezească într-o plăcută toropeală, în albastra sală de baie intră verișoara Frida.

– Nu visa, Timi, ciripi ea ca o pasăre scăpată din colivie. Așa nu dispare jegul. Ridică-te în picioare să te săpunesc cum trebuie.

Timi se ridică automat în picioare, executînd ordinul ca un soldat conștiincios care nu gîndește. Imediat, însă, se întoarse cu spatele la verișoara Frida înarmată cu un săpun mirosind a plante exotice. Palmele ei moi, dotate cu pernițe rotunde, începură să alunece pe spatele băiatului. Mișcări lente, hotărîte și fine în același timp, susurînd parcă o umedă frază muzicală. Un masaj făcut epidermei. Coborîră spre mijlocul subțirel, iar Timi chițcăi ca un șoricel călcat pe codiță.

– Mă gîdil…. explică el, jenat.

– Rezistă, rîse verișoara Frida, nu te comporta ca o fată.

Timi își mușcă buzele, străduindu-se să se comporte ca un bărbat. Mîinile verișoarei Frida inventau cercuri pe fesele băiatului. Apoi degetele începură să apese nevăzutele clape ale pulpelor.

– Se vede că faci sport, constată verișoara Frida. E bine, menține în formă și trupul și mintea.

Îl întoarse, brusc, cu fața spre ea. Timi roși pînă dincolo de albul ochilor, dar nu scoase un sunet. Se afla într-o erecție plină de uimire și aproape dureroasă. Nu-i venea să creadă că obiectul acela vîrtos ținea de trupul său. Capul umflat și congestionat al erectilului se afla în dreptul sînilor acoperiți aproximativ de halatul de casă. Dar verișoara Frida nu-i acorda nicio atenție. Clăbucea cu săpun parfumat gîtul, claviculele, brațele. Zăbovi mai mult asupra pectoralilor, animînd sfîrcurile.

– Ți-au crescut, deja, fire de păr pe piept, ciripi Frida și începu să coboare spre pîntec.

Îi curăță buricul, evitînd cu dibăcie capul umflat care vibra la mică distanță. Trecu la șolduri, coborî pe coapse și se aplecă asupra genunchilor. Răsuflarea Fridei ardea sub pîntec. Timi se aștepta ca, din clipă în clipă, erectilul să-i ia foc. Să-l vadă cuprins de flăcări violente. Apa din vană îi ajungea pînă sub genunchi. După ce-i curăță rotulele, Frida îl întoarse aproape cu bruschețe, în profil. În acea poziție, Timi parcă se mai liniști, hotărît să respire ușurat. Dar Frida îi sugrumă, abrupt, orice șansă. Mîna stîngă și-o propti de fesele băiatului, ca o ventuză, scăpînd un deget între ele. Dreapta îi cuprinse testiculele, clăbucindu-le într-o frămîntare de-a dreptul artistică. Erau degete sensibile, fine, de pianistă profesionistă. Acum cîntau doar în tonalități majore, dar în nuanțe catifelate, aproape duioase. Timi închise ochii. Simțea că-i înțepenesc și mușchii. După un timp nesfîrșit de lung, mîna dreaptă eliberă punga în care înotau cele două bile cărnoase. Apucă erectilul. Îl îndepărtă, puțin, de pîntec, parcă într-o încercare de-al îndrepta, de-al aduce la orizontală. Începu o mișcare de du-te vino plină de grație, lunecos-aromată. Andante cantabile. Mintea lui Timi fu invadată de clăbuci multicolori. Mîna Fridei își continua mișcarea, crescînd încet ritmul. Allegretto grazioso. Pectoralii, pe care balonașele săpunului din plante exotice începură să se spargă, se umflau și se dezumflau acompaniați de aerul șuierător propulsat, în rafale, printre buzele întredeschise. Și sînii Fridei săltau într-o mișcare precipitată. Allegro ma non tropo. În spațiul băii se unduiau siluete ciudate din aburi străvezii. Dansatoare fără chip dintr-un harem al unui sultan… În urechile lui Timi răsunară acordurile strălucitoare ale unei orchestre din instrumente de alamă.

– Presto… giocoso… murmură Frida.

Jetul alb țîșni glorios, descriind un semicerc larg, ca un amplu legatto peste numeroase șaisprezecimi, apoi plescăi, sec, în apă.

– Acuma lasă-te jos în vană, susură Frida, și spală săpunul… Apa caldă face bine, nu simți nicio dezamăgire…

Ascultător, Timi alunecă în apă. Despre dezamăgire, nici vorbă. Se curăță, fără prea mare entuziasm.

– Acuma e rîndul tău, zise Frida.

Își dezbrăcă halatul colorat și rămase în pielea goală. Sînii mari păreau două animale sălbatice, clocotind de nerăbdare. De pe pleoapele lui Timi alunecau picuri mărgelați. Clipea mărunt și des. Frida urcă alături de el în vană. Rămase în picioare chiar în fața băiatului care devenea bărbat, fără să-și dea seama. Frida constată, privind prin apa tulburie, că erectilul nu pierduse din putere, era în aceeași poziție avîntată. Încîntată, Frida se întoarse cu spatele.

– Hai, Tomi, nu dormi…ridică-te… ia săpunul….buuun…începe cu gîtul…am gît frumos, așa-i? Pornește spre umeri… Sînt rotunzi… ca niște pernițe… continuă cu omoplații…. am pielea curată, da?… e fină și proaspătă… coboară încet, pe vertebre, ca și cum le-ai număra… Îmi place… Ție îți place? Acum șoldurile. Cu ambele mîini. E tare carnea, da? Sari peste fese, nu le atinge… încă… treci la pulpe… Hai, curaj… Vîră-ți mîinile între ele… săpunește tot…sînt frumoase picioarele..? Ca niște amfore… Acuma urcă și freacă fesele… Abia ai așteptat, recunoaște… Sînt operă de artă… Curaj, că nu se sparg… Frămîntă bine… mîngîie și frămîntă… Desfă-le, nu te sfii! Nu se rupe nimic…

Verișoara Frida se aplecă în față, sprijinîndu-se cu palmele de faianța albastră. Își depărtă picioarele și-și înălță fesele, ca Timi să înțeleagă mai bine. Iar Timi descoperea centimentru cu centimetru, bucurîndu-se fără să-și bată capul ca să înțeleagă. Apoi Frida se întoarse, iar Timi avu nevoie de ambele palme pentru fiecare sîn ca să-l ungă cu săpun. Era uimit de lungimea și grosimea sfîrcurilor. Continuă cu pîntecul, alt prilej de năuceală. Sub pîntec, doar cîțiva cîrlionți roșcați. Descoperi buzele cărnoase, în timp ce se lăsa în genunchi în apa tulburie și caldă din vană. Frida îl apucă, gingaș, de ceafă și-l împinse ușor spre ea.

– Sărută-le, zise.

Îl prinse de urechi și-i ghidă mișcările. Iar Timi simțea cum amforele se goleau pe limba lui, invadîndu-i gura.

– Îmi place de tine, zise verișoara Frida, ești ascultător și înveți repede.

S-au șters unul pe celălalt cu ștergare mari, albastre. Ca să-i poată șterge gleznele, Frida îngenunchie. Îi sărută, scurt, erectilul de mai multe ori, în locuri precise. Cu drăgălășenie, precum face o fetiță cu păpușa preferată. Prin creierul lui Timi se derulară arpegii briliante. Apoi Frida se ridică, rîzînd. Cu erectilul captiv în mîna ei de pianistă, îl trase pe Timi după ea afară din sala de baie.

– Acum urmează lecțiile cele importante. Avem toată noaptea la dispoziție. Surioara nu vine decît spre ziuă. Știi cu cine mi se spune că seamăn?

Tremura, toată, de bună dispoziție.

– Cu Elisabeth Taylor. Diferența e doar la ochi. Ea îi are violeți, iar eu verzi.

Fu primul contact al lui Timi cu marea artă cinematografică.

După ce se întoarse mama Eliza de la băi, într-o după-amiază, pe cînd Timi stătea la biroul din camera sa și se chinuia cu o problemă de algebră, surioara Mara intră fără să bată, precum îi era obiceiul. Se aplecă la urechea lui și, ocolind orice introducere, îi șopti:

– Te-ai culcat cu baba.

Continuînd să rămînă cu ochii lipiți de caietul de algebră, Timi zise:

– Da.

Surioara Mara se simți complet dezarmată în fața unui răspuns atît de scurt. Aproape bosumflată, părăsi camera.

Timi deveni bărbat. Unul tăcut căruia nu-i plăcea să-și povestească aventurile amoroase.

Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească