Fenomenele inexplicabile din Sicilia/ de Daniel Nicolescu

În Sicilia, la jumătatea lunii iunie, anul acesta, ceasurile au luat-o razna. Timp de aproape trei săptămâni, instrumentele digitale de măsurat timpul (de la ceasurile obișnuite, la cele ale cuptoarelor cu microunde sau playere-lor de tot felul), au început arate cu 15-20 minute mai mult față de ora reală, iar în Catania – care s-a dovedit a fi epicentrul fenomenului -, orologiile stradale au prins să funcționeze cu aceeași grabă suspectă.

Evident, toată blogosfera siciliană a sărit în aer, iar tinerii Andrea De Luca și Francesco Nicosia au solicitat pe Facebook mărturii ale nebuniei ceasurilor. Au primit mii de răspunsuri care confirmau fenomenul, printre care și unul, exasperat, al unui individ scos din minți pentru că ajungea la serviciu cu 15-20 de minute mai devreme decât se cuvenea. Ceea ce, în Sicilia, un loc unde timpul pare că stă pe loc și unde toată lumea este mereu în întârziere, pare de-a dreptul comic. Explicațiile au venit din toate direcțiile: unii au vorbit despre un fenomen de tip poltergeist, alții despre radiații extraterestre sau furtuni solare, presa din peninsulă și cea occidentală despre niște bizare activități magnetice ale vulcanului Etna. Desigur, a fost avansată și ideea unei conspirații împotriva legendarei lentori a oamenilor locului. Și totuși… Nu unul, ci sute de ceasuri afișau ora anapoda, apoi ceasurile dintr-un oraș întreg și, în cele din urmă, cele din toată zona, până spre Palermo și în sud spre Agrigente și Montallegro. Soluția cea mai plauzibilă a venit din partea unui reputat profesor de la departamentul de inginerie electronică a Universității din Catania, dl. Emmanuele Dilettoso, care a afirmat că niște implanturi fotovoltaice din rețeaua submarină de energie nu s-au autoreglat (rețeaua se afla în plin proces de mentenanță), ceea ce a creat niște variații de frecvență “care nu au fost compensate într-o manieră adecvată”.

Cu doar câteva luni în urmă, mă aflam dinjos de Catania, la vreo 60 de kilometri, într-unul dintre cele mai năucitor de frumoase orașe italienești pe care le-am văzut vreodată. Generic, i se spune Siracuza, în fapt este vorba despre Ortigia, o limbă de piatră – vatra antică și culturală și grecească a orașului -, de circa un kilometru pătrat, așezată între valurile Mării Ionice. Un oraș unde vechimea zidurilor, grația netulburată a clădirilor, curățenia alb-gălbuie a lespezilor marmoreene din caldarâm, lipsa de stridență, în general, și a turismului în mod special, senzația, deci, de genuin, de vechi și de proaspăt simultan, fac din expresia “nu-ți vine să calci pe jos” un imperativ. De aici, din cartierul general sicilian, am pornit într-o nespus de bună dimineață într-o excursie improvizată, la bordul unei mașini închiriate. Eu și ai mei voiam să urcăm treptele Ragusei, să ronțăim robusta ciocolată din Modica și apoi să ne întoarcem la vatra noastră de tihnă dintre ape, Isola di Ortigia.

Dar, cum se întâmplă în spațiile magice, care nu se supun instrumentelor tradiționale de măsurat (apropo, cu câțiva ani în urmă, în străfundurile Siciliei, în gospodăriile oamenilor au început să ia foc, fără nicio explicație, aparatele electrice, iar fanaticii au vorbit și atunci despre sfârșitul lumii), fiecare pas înainte chema un alt pas înainte, și fiecare reper epuizat devenea ecoul palid al altui reper urban aflat mai departe, în zarea dintre două dealuri pe chelia cărora stăteau smocuri de măslini și viță de vie. Așa am ajuns, după ore întregi de rătăcire, răspunzând unei chemări nelămurite dar opresive, în Caltagirone, undeva în mijlocul Trinacriei, al triunghiului pe care îl imaginează țărmurile siciliene. Eram deja în fapt de seară, iar orașul de majolică sclipea sub razele piezișe și roșcate ale soarelui, transformând anxietatea noastră de oameni rătăciți într-un abandon narcotic. În dorul lelii, l-am întrebat pe un bătrân rufos, dar cu privirea ageră, cam pe unde ar trebui s-o apucăm înapoi spre Siracuza și cât timp ne ia drumul.

Cu un glas hotărât, de geograf doct, don Calogero, sau cum l-o fi chemat, ne-a spus, după indicarea complet inutilă a unui traseu năzdrăvan, că vom face până acolo “una piccola oretta”. “Oretta” a însemnat, desigur, vreo trei ceasuri de rătăcire chinuită și lipsită de speranță.

Mă gândesc cu tandrețe, acum, nu la funcțiile salvatoare ale diminutivului în mentalul sicilian, ci la felul în care bătrânul nostru va fi primit, în luna iunie 2011, văzând că i-a luat-o ceasul înainte, explicația profesorului din Catania: “implanturile fotovoltaice din rețeaua submarină de energie nu s-au autoreglat”. Sunt sigur că a plescăit satisfăcut și înțelept, dându-și peste cap paharul de Marsala. Pentru că, nu-i așa, când ai tot timpul din lume, ce mai contează o “oretta” sau 15-20 de minute în plus sau în minus?