Fericitul Vladimir Ghika/ de Marius Vasileanu

Sunt, am întâlnit, oameni care se întreabă de ce nu există și astăzi sfinți. Pentru că nu știu să caute și să privească în jur, li s-ar putea răspunde. Cel mai bun exemplu al unui sfânt care a trăit printre noi până acum câteva decenii – ceea ce la scară istorică este infim – a fost prințul Vladimir Ghika.

Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, prinț și preot român, care a fost declarat „martir pentru credință” de Biserica Catolică, va avea loc mâine, 31 august 2013, la București. Prin aceasta observăm că Biserica Catolică face un al treilea act de recunoaștere al martirajului pentru credința creștină petrecut în regimul comunist. Au mai fost declarați martiri episcopii Szilard Bogdánffy (mort în închisoarea de la Aiud în 1953) și János Scheffler (mort în închisoarea de la Jilava în 1952). Nu mai spun nimic despre zecile de martiri pentru credință declarați de Biserica Ortodoxă Rusă. Despre martirii creștini ortodocși morți în închisorile românești și aiurea în regimul comunist Biserica Ortodoxă Română nu zice nimic deocamdată…

Catolicii pregătesc cum se cuvine acest eveniment de excepție, primul de acest fel desfășurat în Capitala României: sunt așteptați 3 cardinali, peste 20 de episcopi, peste 200 de preoți, mii de credincioși. Dar nu numai martirajul petrecut în închisoarea comunistă în anul 1954 impresionează, ci întreaga viață a prințului Ghika născut în anul 1873 la Constantinopol. S-a dedicat îndelung acțiunilor de caritate, toată viața a stat lângă cei nevoiași. Putea să plece cu trenul regal o dată cu expulzarea regelui Mihai din țară. Cu toate acestea a ales să rămână alături de cei pe care-i slujea. Inclusiv în închisoare a avut o atitudine demnă de un prinț și de un martir. Iată mai jos și câteva acțiuni concrete, mai puțin cunoscute de neavizați (puse la dispoziție de Arhidieceza Romano-Catolică de București), prin care monseniorul Ghika s-a implicat activ alături de cei săraci ori aflați în nevoi:

– A creat primul serviciu de ambulanță din România în timpul răscoalei țăranilor din 1907.

– A înființat primul dispensar gratuit din România, la București. Dispensarul, cu numele Bethleem Mariae, a fost inaugurat la 20 iunie 1906.

– A înființat la București Sanatoriul Sf. Vincențiu de Paul, condus de călugărițele din ordinul Fiicele carității ale Sfântului Vincențiu de Paul. După 1948, când activitatea socială a Bisericii Catolice a fost suprimată, sanatoriul a fost naționalizat. Actualmente, în clădire funcționează Spital Parhon.

– A fost primul ambasador al României moderne la Vatican (1918-1919).

– A contribuit la înființarea primului carmel feminin din Japonia, la Tokio. În 1933, a însoțit primul grup de călugărițe carmelite în Japonia.

– A primit singura distincție militară conferită în cadrul Războiului Balcanic din 1913.

– A elaborat liturgia aproapelui și teologia nevoii pe care le-a și trăit în viața de zi cu zi.

Oamenii simpli sau personalitățile care l-au cunoscut au lăsat mărturii memorabile: „Cu privirea sa de o blândețe nuanțată de perspicacitate, cu barba sa diafană și maiestuoasă și cu părul său lung cu bucle, evoca destul de bine un tip de profet din Legea veche, cu deosebirea că el era făcut pentru laudă mai mult decât pentru imprecație, pentru gestul mâinilor întinse mai mult decât pentru acela al brațului amenințător. Mai exact, sub trăsăturile lui mi-ar plăcea să mi-l închipui pe Păstorul cel Bun. Se exprima cu un glas blând, domol, firesc, puțin voalat, privindu-și interlocutorul cu o bunătate tandră. Cristos trebuie să crească, iar eu să mă micșorez, aceasta părea a fi regula sa de viață. Prietenii săi, toți cei care s-au apropiat de el, știu că frumosul lui chip de fildeș îi făcea să-l uite repede pe prelat și pe prinț și să nu se mai gândească decât la Fața aureolată de lumină care a strălucit într-o seară într-un han din Emaus.”, scrie undeva Louis Chaigne.

Iată și cele mărturisite de celebrul Jacques Maritain: „Disponibil la toate apelurile care îl cheamă în slujba sufletelor, Mons. Ghika e mereu pe drum: dimineața în Congo, la amiază la Buenos Aires, pentru ceaiul de ora cinci la Tokio, dar ce spun eu? Iată-l la Calcutta, apoi la Melbourne. Și mereu la Paris cu inima. Această uimitoare disponibilitate este aparența în mișcare a unei bunătăți fără frontiere. Lungul păr alb și chipul de fildeș ale acestui nepot al ultimului domnitor al Moldovei, hrănit cu literele franceze, ajuns preot al Bisericii catolice romane și comisionar al tuturor operelor pioase, evocă, la toate răspântiile carității, imaginea unui sfânt Nicolae de stil modern, rezistent la toate intemperiile, curios să afle toate și informat de toate, bucuros să treacă, pentru săracii lui Cristos, peste toate regulamentele și barierele sistemelor și ale egoismului oamenilor, aspru cu sine însuși și zorindu-se să aducă oricărei nefericiri un remediu potrivit.”

…Despre prințul Ghika se vor spune multe de aici înainte. Mărturiile celor care l-au cunoscut direct sunt însă cele mai convingătoare. Am avut șansa să stau de vorbă recent cu un domn care îl cunoscuse pe monseniorul Ghika chiar în închisoare. Nu voi scrie aici decât despre lumina care s-a instaurat dintr-odată pe fața celui cu care vorbeam în clipa în care a început să-mi povestească despre cel pe care începând de mâine îl vom numi Fericitul Vladimir Ghika…