Festivalurile – stropi de normalitate/ de Lucian Vasilescu

Încet-încet, pe nesimțite aproape, stropi de normalitate picură pe pământul arid, uscat și crăpat de seceta bucuriei al lumii românești actuale. Printre tot felul (și la tot pasul) de mașinațiuni politice, printre scandaluri, minciuni și inepții, printre furăciuni și nedreptăți, printre căderi și scăderi, printre crize și recesiuni, printre tristeți și neîmpliniri. Stropii aceștia de normalitate sunt festivalurile. De tot felul și (aproape) la tot pasul, periodice sau doar ocazionale, festivalurile picură culoare pe gri-cenușiul României de astăzi. Sunt multe: festivaluri de muzică, festivaluri de teatru, de film, de artă stradală, ale sarmalelor, ale castanelor, festivaluri literare, ale vinului, ale țuicii și ale magiunului, ale umorului, altele destinate copiilor, festivaluri ale berii, ale pâinii, ale tradițiilor și meșteșugurilor populare, ale umorului. Sunt și festivaluri ale naturii, ale științelor, ale dansului.

Puse unul lângă celălalt, toate întâmplările astea frumoase se constituie într-un puzzle multicolor, vesel și optimist care se suprapune și încearcă să acopere o realitate ternă, tristă și pesimistă. Și nu e puțin lucru, acesta. Într-o societate normală, așezată și corect decantată (cum nu este deloc România de astăzi), festivalurile sunt doar o măsură a unei stări generale de spirit. La noi și acum, festivalurile sunt cu mult mai mult: sunt o cale de a alunga tristețea, o fereastră deschisă către speranță, un vector către o bucurie care se tot lasă așteptată, o supapă pe unde metabolismul social își elimină suprapresiunea belelelor și a necazurilor, sunt oxigenul care ține în viață nădejdea sau măcar iluzia acesteia. Necesare și utile, festivalurile noastre sunt poteci pe care ne strecurăm spre jinduita ieșire din pădurea carnivoră.