Fetita cu o mie de riduri

Exista scriitori ale caror carti intineresc pe masura ce ei inainteaza in varsta. Literatura romana actuala nu are multi astfel de scriitori, iar dintre ei, Nora Iuga* mi se pare a fi cel mai vizibil caz.

Prodigioasa ei opera de traducator, experienta prozei, a eseului, desele calatorii si sejururi prin lumea larga au pregatit-o pentru textele inter- si trans-disciplinare. De altfel, pana spre sfarsitul secolului trecut, critica o aseza in randul suprarealistilor si modernistilor, ceea ce nu era de tot gresit. Numai ca volumele ce au urmat de atunci, puse sub semnul unor sintagme memorabile (Inima ca un pumn de boxeur, Dactilografa de noapte, Spitalul manechinelor, Autobuzul cu cocosati, Lebada cu doua intrari), au adancit constant anvergura existential-ontologica a textelor si au epurat limbajul de orice pretiozitati. Poezia ca notatie urgenta a unor ganduri, imagini, amintiri: iata poetica lipsita de orice morga “intelectuala” a Norei Iuga. Poezia ca zvacnire a constient-subconstientului din noi. Poezia ca jurnal launtric, ca film fara sfarsit al nenumaratelor varste si vieti cu care am fost haraziti: “ma uit in oglinda. vad o fetita, ma duc la scoala si am o mie de riduri.” Aceste mii de riduri ale realului si ale imaginarului, aceste discrepante, departari ori apropieri la care sufletul uman este supus, acestea constituie miezul pe care poeta vrea sa-l prinda in cuvintele ei. Si acest miez nu poate fi prins decat notand constiincios trairile, masurand cu milimetrul si micronul distantele intergalactice ale unei existente umane, ale oricarei existente. Caci Nora Iuga dialogheaza si cu fiintele din alte regnuri, pentru ea viata e pretutindeni, granitele animat/ inanimat nu exista iar metamorfozele cele mai neasteptate devin credibile prin prisma unei insingurari senine (“dar eu nu-s femeie, dragul meu – vorbeam in gand cu rusul alb – de-aia te fac atent. lacul e gol si-n metrou sunt doamne mari si albe ca niste perne, iti vine sa-ti culci capul pe ele”). De altfel, tristetea metafizica (moderata) vine din constatarea ca existentele, cu datele lor specifice, devin cu timpul bolgii din care nu mai poti iesi. Astfel de melancolii dau nastere unor poeme cutremuratoare, precum cel in care mesteacanul, intr-un acces de exaltare lirica, intruchipeaza eliberarea de sclavia conditiei umane: “sunt atat de trista ca m-am nascut dintr-o mama, ii spuneam mesteacanului, cred ca eram la a patra intalnire cu el, nu mi se parea deplasat sa ne facem confesiuni; dar acolo in mansardele lemnului tau, pe priciurile stramte ale lemnului tau, spune-mi cum fac dragoste amantii, prin ce organe se innoada ei unii cu altii, cu ce fire se cos sa se uneasca incizia dintre carnurile lor si ele sa se faca una fara sa lase cicatrice; invata-ma tu, mesteacanule, cum fac dragoste barbatii cu femeile din gubernia ta, ce tehnici folosesc si daca sperma lor e verde?” Nora Iuga a ajuns la varsta la care poate scrie despre toate lucrurile importante cu libertatea cu care scrii despre orice fleac. Asta pentru ca pentru ea aceasta dichotomie nu exista. Pentru ea totul e important. Pentru ea amintirile pamantene devin cosmice (“tata mare isi umplea pipa si mama mare punea hartie albastra pe geamuri sa nu intre balaurul, asa dezmierda ea soarele si noaptea ferestrele sareau singure din incheieturile lor sa vina stelele in casa”) si digestiile cele mai obisnuite devin nasteri miraculoase: “mananca-ma. tine-ma noua luni la tine-n burta in mirosurile tale de cimbru si leustean, in ciorbele tale si pe urma fa-ma la loc si scoate-ma la primavara o ciuperca frumoasa, frumoasa, cu piciorus alb si palarie rosie si bineinteles necomestibila.”

*) Nora Iuga, Fetita cu o mie de riduri, Editura Cartea Romaneasca, 2005, 112 pag.